Când pierderea devine câștig

Fericiți sunt cei ce jelesc, căci ei vor fi mângâiați! Matei 5:4

PENTRU ÎNCEPUT

Filozoful și teologul Nicholas Wolterstorff, îndurerat de moartea unei persoane dragi, descrie amploarea universală a suferinței în cartea sa, Lament for a Son (Plângerea pentru un Fiu): „Suferința își ține chipul ascuns de fiecare făcându-se cunoscută tuturor... Suntem una în suferință. Unii sunt bogați, alții sunt strălucitori; unii atletici, alții admirați. Dar toți suferim. Căci toți prețuim și iubim; și în această existență prezentă a noastră, prețuirea și iubirea produc suferință.”

Omniprezența suferinței deschide ușa către alinarea de neimaginat a lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi.

PERSPECTIVA DEVOȚIONALĂ

Când ne confruntăm cu pierderea, putem face acest lucru fie cu amărăciune, cu stoicism detașat, fie cu credință. Când alegem să răspundem cu credință, începem procesul de doliu și ne deschidem mângâierii lui Dumnezeu.

OBSERVAȚII

De-a lungul secolelor, creștinii s-au încurajat unii pe alții să recunoască și să îmbrățișeze suferința ca parte a vieții. „Memento mori”, au spus ei. Nu uita că vei muri. Dar o astfel de recunoaștere este din ce în ce mai rară. „Puțini dintre noi”, a remarcat J.I. Packer, „trăim zilnic la marginea eternității... și ca rezultat pierdem”. Această recunoaștere a mortalității cuiva a căutat să doteze experiența umană cu sens și urgență.

În mod tragic, de prea multe ori, căutăm să negăm această realitate, izolându-ne de ceilalți, astfel încât să nu le vedem durerea și ei să nu o vadă pe a noastră. Dar izolarea, se dovedește că ne desparte de credință, speranță și iubire – ca să nu mai vorbim de bucurie. Oricât am încerca să ne negăm emoțiile și să ne atenuăm durerea, inimile noastre rămân vulnerabile la durere atâta timp cât avem respirație.

Nu se poate ocoli. Atâta timp cât vom străbate căile murdare și pline de cuie ale acestei lumi stricate, vom suferi și vom jeli. Dar, în loc să fugim în deznădejde, să ne apropiem de Cel care a plâns cu noi, care S-a identificat cu noi până la o moarte în chinuri, care mijlocește pentru noi prin cele mai întunecate nopți ale sufletului. Într-un fel pe care îl putem înțelege doar vag, Dumnezeu suferă cu noi și acum. Fie ca acest gând să ofere mângâiere tuturor celor care plâng – inclusiv nouă.

APLICAȚIE

Adesea, doar gândul înfricoșător de catastrofă este cel care ne consumă: frica de boală, grija pentru copiii noștri, singurătatea, nenorocirea financiară, anxietatea față de bătrânețe sau amintirile neplăcute. Pe scurt, suferim de un curent persistent de frică care ne captivează atenția în măsura în care Hristos și scopurile Sale veșnice dispar din perspectiva noastră.

Dar nu suferim singuri. Hristos rămâne cu noi. Alte ajutoare eșuează și mângâierile fug, dar Domnul rămâne. Prezența Lui divină, care acum locuiește în inimile noastre, va umple în curând universul, o strălucire care va învinge pentru totdeauna orice umbră diabolică. În acea zi, „va răsări Soarele dreptății, aducând vindecare sub aripile Lui.” (vezi Maleahi 4:2), și totul va fi înnoit. „El va șterge orice lacrimă din ochii lor și moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici jale, nici strigăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi s-au dus” (Apocalipsa 21:4). Da, „Fericiți sunt cei ce jelesc, căci ei vor fi mângâiați!” (Matei 5:4).