Recunoștința zilnică: devoțional de Paul TrippMostră

În timp ce am scris calitățile caracteristice dragostei adevărate, „dreaptă, smerită, plină de bucurie și perseverentă”, inima mea a fost umplută de tristețea condamnării: „Inima mea rareori eșuează din a fi adevărată.” Nu, nu mă gândesc la adevărată în contrast cu falsă. Nu mă refer aici la ipocritul „Mă voi purta cu tine ca și cum te-aș iubi chiar dacă eu nu o fac cu adevărat.” Adevărată înseamnă dreaptă, ca acel tip de săgeată pe care un țintaș se asigură să o scoată din tolba sa. El vrea o săgeată complet dreaptă ca atunci când o eliberează din arc, ea nu se va îndrepta într-o direcție greșită. Adevărat înseamnă aici consistent, sigur și inapt să se îndrepte în vreo direcție nepotrivită. Din nefericire, încă există inconsecvență în dragostea mea. Când cineva mă contrazice, când cineva îmi încurcă planurile, când sunt forțat pe neașteptate să aștept sau când cineva primește ce cred că eu merit, este foarte tentant pentru mine să reacționez într-un mod mai puțin plin de dragoste.

Al doilea cuvânt, smerit, explică de ce reacționez într-un anumit mod. Îmi lipsește încă umilința. Încă tind să pun în centru planul meu, sentimentele, dorințele și așteptările mele. Sunt încă ispitit să evaluez „binele” unei zile dacă mi-a plăcut mie sau dacă eu I-am plăcut lui Dumnezeu și am fost iubitor cu ceilalți. Sunt încă ispitit să trăiesc ca și cum aș fi stăpân pe viața mea și încă eșuez să-mi amintesc că am fost cumpărat cu un preț. Și toate acestea transformă dragostea într-o povară în loc să fie o bucurie, al treilea cuvânt descriptiv. Este chiar adevărat că atunci când tu trăiești pentru tine, chemarea de a-i iubi pe ceilalți este o povară pentru tine.

Cel din urmă cuvânt ne apropie de cel mai înalt și cel mai greu standard al dragostei: perseverența. Dragostea care nu este credincioasă este dragostea care arde o valoare nesemnificativă. Iubirea care se schimbă odată cu direcția vântului nu este nicidecum iubire. Este nestatornică și doar pentru moment arătată, de aceea face mai mult rău decât bine. De aceea dragostea credincioasă și eternă a lui Dumnezeu este o mare și motivantă mângâiere.

Atunci întrebarea care se pune este: „Unde în lume voi găsi o astfel de dragoste?” Ea nu vine niciodată din a te ridica și a-ți spune că vei face mai bine. Dacă ai fi avut puterea pentru această reformare de sine, crucea lui Isus Hristos n-ar mai fi fost necesară. Singura cale prin care poți să te eliberezi din legăturile concentrării pe tine a dragostei tale și prin a începe să-i iubești pe ceilalți pentru a fi iertat, eliberat, îmbrăcat cu putere și pentru ca dragostea eternă să fie pusă în tine. Cu cât sunt mai mulțumitor pentru iubire, cu atât găsesc bucurie când o ofer și celorlalți. Dragostea lui Dumnezeu, necondiționat dăruită, oferă singura speranță că pot avea dragoste în inimă pe care cu bucurie o dăruiesc și altora.