Ioan și Petru mai erau
La Templu, încă, și vorbeau
Norodului, când a venit –
De Saduchei mulți însoțit,
De preoții norodului –
Chiar căpitanul Templului.
Cu toții necăjiți erau,
Pentru că cei doi învățau
Despre-nvierea lui Iisus.
Atunci, mâna, pe ei, au pus
Și-n temniță i-au aruncat,
Până în zori, căci s-a-nserat.
Dar mulți din cei ce-au auzit
Cuvântul care-a fost vestit,
S-au încrezut în spusa lor.
Astfel, al credincioșilor
Rând a sporit și, numărați,
Au fost cam cinci mii de bărbați.
În zori, bătrâni și cărturari –
Precum și capii cei mai mari
Ai gloatelor – se sfătuiră
Și, spre Ierusalim, porniră.
Acolo, ei s-au adunat
Și-au hotărât a ține sfat.
Parte luă, la adunare,
Chiar Ana, preotul cel mare;
Chiar și Caiafa a venit,
De Alexandru însoțit
Și de Ioan. Se mai aflau,
Acolo, cei ce se trăgeau
Din neamul marilor preoți.
După ce au sosit cu toți,
Au poruncit a fi aduși
Ioan și Petru și-au fost puși
Să stea la mijloc, iar apoi,
I-au întrebat: „Spuneți dar, voi:
Cu ce putere-ați săvârșit,
În al cui nume-ați făptuit,
Lucrul pe care l-am văzut?”
Petru, de Duhul Sfânt, umplut,
Le zise: „Vouă, celor cari
Peste norod sunteți mai mari,
Vouă, bătrâni israeliți,
Vă voi răspunde, ca să știți!
Uitați-vă, numai, la mine:
Pentru o facere de bine,
Pentru că s-a tămăduit
Un biet bolnav nenorocit,
Suntem, la întrebări, luați –
Trași la răspundere! Aflați –
Și voi, și-ntregul Israel –
Că vindecat e omu-acel –
Ologul ce v-a fost adus –
Prin sfântul Nume-al lui Iisus
Hristos din Nazaret, pe care –
Cum bine știe fiecare –
Voi L-ați ucis! În mod voit,
L-ați dat să fie răstignit,
Dar Dumnezeu nu L-a lăsat,
Între cei morți, ci L-a-nviat!
El este „piatra lepădată”
De voi zidarii, și-acum iată
„Că a ajuns a fi adusă
Și-n capul unghiului e pusă.”
Voiesc dar să vă dau de știre
Că-n nimeni alt’ nu-i mântuire
Sub ceruri, pentru că – sub soare –
Nu-i un alt Nume dat, în care,
Omul să fie mântuit.
Doar în Iisus, a dobândit
Umanitatea, mântuire!”
Auzind astfel de vorbire
Și îndrăzneala arătată
De Petru și Ioan, mirată,
Rămase-ntreaga adunare,
Căci îi știa pe fiecare,
Dintre cei doi, că nu aveau
Carte defel și că erau
Oameni de rând. Din tot ce-au spus,
Au înțeles căci cu Iisus
Oameni-aceia au umblat.
Dar pentru că cel vindecat
Era prezent, nu au putut
Vorbi-mpotrivă. Au tăcut
Și, din Sobor, au poruncit,
Să fie scoși. S-au sfătuit
Mult, între ei, și-au zis apoi:
„Ce facem dar, cu ăștia doi?
Ierusalimul a văzut
Minunea care s-a făcut,
Prin ei. Aceasta e vădită,
Nu poate fi tăgăduită.
Acuma, ce măsuri luăm?
Deci haidem să nu-i mai lăsăm –
Ca vestea să nu se lățească –
În acest Nume, să vorbească.”
Ei, înăuntru – mai apoi –
Când îi chemară pe cei doi,
Le porunciră cu strictețe,
Pe nimeni să nu mai învețe
În sfântul Nume-al lui Iisus.
Ioan și Petru-atunci au spus:
„Acum dar, judecați și voi:
De cine-i – drept – s-ascultăm noi,
Mai mult? De voi? De Dumnezeu?
Răspunsul nu-i așa de greu.
Deci, nu putem să nu vorbim
De toate câte noi le știm,
Pentru că noi le-am auzit
Și le-am văzut, necontenit.”
Atuncea, i-au amenințat
Și-apoi, să plece, i-au lăsat,
Căci nu puteau să-i pedepsească,
Să nu cumva să se stârnească
Noroadele, care – mirate
De lucrurile întâmplate –
Îl lăudau pe Dumnezeu
Și slavă-I aduceau mereu.
Ologul – acel om cu care,
Minunea cea de vindecare
S-a petrecut – în vârstă fuse:
De patru zeci de ani, trecuse.
Aplicația Biblia
Aplicația Biblia pentru Copii
