„Odihna sacră” - Plan de citire în cinci zileMostră

FOC MISTUITOR

Ar trebui să existe un bilet de „Scutire de responsabilități” pe care să îl poți folosi în zilele când viața este prea dificilă și tot ce vrei este un moment de liniște. Acest gând mi-a trecut prin minte în timp ce zăceam întinsă pe podea în foaier.

Nu știam că parchetul rece poate fii atât de vindecător corpului. Nu realizasem niciodată că atunci când te așezi cu intenție ai la dispoziție pace și odihnă în multe feluri. Pacea vine în multe forme. În aceea zi a venit într-o pauză de zece minute în mijlocul haosului ce devenise viața mea. Nu aveam timp să evadez și să o iau de la capăt să încep să fac mai bine. Nu aveam timp pentru tabieturi personale. Nu aveam timp de manichiură și pedichiură. Nu aveam timp de un ceai cald cu biscuiți. Nu aveam timp de cafea cappuccino. Nu aveam timp de băi cu infuzii de sare de la Marea Moartă.

Nu, în această zi timpul nu va permite să-mi îngrop oboseala în nici unul din viciile mele obișnuite. Deci, am făcut ce orice om normal și extenuat ar face după ce își ia copiii de la grădiniță. I-am pus în fața televizorului cu o gustare și m-am culcat pe podea. Mi-am întins spatele pe podea cu palmele în jos și mi-am închis ochii. În acel moment de liniște concentrată am început să simt cum pacea îmi umplea corpul.

Pacea veni încet. Era ca și cum însuși Dumnezeu a insuflat o miasmă de putere în mine. Aveam nevoie ca acest moment să mai dureze puțin și am ținut ca și cu dinții de el. Aveam și mai mare nevoie de a-mi satisface dorul de odihnă. Nu o dorință de a dormi mai mult, ci o dorință de a avea sufletul liber. Acum că mă gândesc mai bine; poate că nu îmi trebuia să fiu umplută cu energie, mai degrabă să ma eliberez de un fel de energie. Nu contează în ce direcție energia se mișca, ceva minunat se întâmpla pe podea.

Vocile copiilor mei răsunau în râsete în timp ce savurau desenele animate ce le vizionau. În interiorul meu râdeam și eu cu ei. Zâmbetul ce îmi apărea pe buze a fost doar relativ deranjat cu blândețe de câinele ce îmi lingea fața și de copilașul ce se târa peste piciorul meu. Era o pace dezordonată, dar era a mea. Era o pace în mijlocul unei furtuni mentale.

Puteam să mă plâng, dar ar fi fost de prisos. Sinceră să fiu, eu eram de vină pentru această furtună. Eu am ațâțat-o. În continuu îi trăgeam și pe alții cu mine în ea. Nu făceam asta într-un mod conștient. Este doar o realitate a vieții pe care o creasem.

Lasă-mă să-ți explic. Eu sunt o persoană activă. Dacă nu fac ceva, simt că pierd timpul. Cel puțin asta am crezut până acum câțiva ani când m-am găsit uitându-mă în sus la zâmbetul șmecher al soțului meu, dintr-o situație compromițătoare în timp ce acesta mă întreba „Ce faci pe podea?” Un singur răspuns îmi veni în minte—ard.

Îmi imaginam niște vreascuri mistuite de foc. Eu eram acele vreascuri. Eram epuizată și viața ce o creasem mistuia tot ce aveam mai valoros. Dar în această zi eram vreascuri mistuite de un foc etern. Un foc ce a avut puterea să ardă prin programul încărcat și cât de ocupată eram ca să aprindă în mine o foamete de odihnă, chiar dacă această odihnă era ciudată și neordonată pe podea în foaier. Această foamete m-a adus mai aproape de sanctuarul sacru al odihnei.