Lamentațiuni INTRODUCERE
INTRODUCERE
Titlul și autorul.
În codicele și în textele ebraice tipărite, cele cinci elegii cunoscute sub numele de „Lamentațiùni” sunt desemnate cu primul cuvânt cu care încep prima, a doua și a patra poezie: „ʾêḵāʰ” (= „cum”), denumire recentă și necunoscută lui Origène și sfântului Ieronim. LXX le numește „Threnòi” sau „Lamentațiùni” sau „Cântări funebre”, nume cu care erau indicate la greci unele cântări specifice de elegie, de cântat în ziua aniversară a morții unei rude. Vg sfântului Ieronim pune înaintea acestor cântări numele grec în traducerea latină „Thrèni, id est Lamentatiònes Jeremíæ prophetæ”.
În Biblia ebraică actuală, lucrarea face parte din a treia mare diviziune, Scrierile (după Torà și Profeții anteriori și posteriori), mai precis în grupul celor cinci suluri numite „mᵊgillôt”, întrucât erau destinate lecturii sinagogale în fiecare an cu ocazia sărbătorilor celor mai mari: Cântarea Cântărilor la Paști, Rut la Rusalii, Qohelèt la Sărbătoarea Corturilor, Estèra la Sărbătoarea Purím, și Lamentațiùnile pentru postul din ziua a noua a lunii Ab, iulie-august). În traducerea greacă și în Vg, aceste cinci Lamentațiùni sunt introduse îndată după Cartea lui Ieremía, întrucât îi erau atribuite de către tradiție marelui profet.
Context istoric. Faptul tragic ce animă aceste cântări este cu siguranță distrugerea Ierusalímului, care a avut loc în 587/586 î.C. prin Nabucodonosòr, regele Babilònului. Prima lamentațiune a fost scrisă probabil îndată după primul asediu al Ierusalímului și prima deportare a nobililor iudeilor: regele Ioiachin, toată casa regală, cea mai mare parte dintre demnitarii regatului și muncitorii cei mai pricepuți din cetate, în anii 598-587 î.C. (cf. 2Rg 24,10-16: Nabucodonosòr prădează tezaurul templului, dar nu-l distruge, fapt pentru care prima lamentațiune a putut fi scrisă între 598-590 î.C., întrucât nu se face nicio menționare la distrugerea templului; în schimb, se vorbește despre Babilònul obligat să plătească tribut).
Lamentațiùnile a doua și a patra presupun un martor ocular al asediului și al căderii Ierusalímului, care au avut loc în 587/586 î.C.: ruinarea totală a templului și incendierea lui, dărâmarea zidurilor, distrugerea porților, foamea înspăimântătoare și bolile contagioase izbucnite în cetate, fuga precipitată a unor asediați spre câmpie, așteptarea zadarnică a ajutorului egiptean, fuga lui Sedecia. Pentru toate aceste detalii, se presupune datarea acestor Lamentațiùni în anii imediat următori.
Cea mai dificilă este datarea celei de-a treia Lamentațiùni, întrucât nu se găsesc în ea fapte istorice precise și databile. Este posibil să fi fost scrisă în primii ani de exil ai poporului ebraic în Babilòn, de la 586 la 580 î.C.
Pentru cea de-a cincea lamentațiune, unde nu sunt detalii cu privire la exil, ci numai unele fapte care presupun o stare de asediu încă în act, o datare probabilă este aceea din anii 587-586 î.C.
Destinația acestor Lamentațiùni este în mod esențial liturgică și pare opera nu a unui singur autor, ci a mai multor autori din școala profetului Ieremía.
Teologia.
Cartea reprezintă un moment istorico-religios important al poporului lui Israèl, fiind un comentariu teologic pasionant al încercării celei mai cutremurătoare a acestui popor: căderea Ierusalímului. După cum autorul din 2Rg 17, care, după ce a relatat ultimele fapte ale Regatului lui Israèl și dispariția lui ca entitate politică, se oprește îndelung asupra motivului acestei nenorociri, la fel și Lamentațiùnile deplâng căderea celui de-al doilea regat, al lui Iùda, cu mult mai tragică, și vrea să descopere cauzele precise care au determinat-o. Rațiunea supremă este păcatul idolatriei, cu toate consecințele pe care le comportă, în special decăderea morală, nedreptățile sociale, disprețul predicării profetice și profanarea alianței.
Căderea cetății, incendierea templului și a arcei alianței, uciderea preoților, a profeților, a fecioarelor și a tinerilor, dispariția întregii națiuni ca expresie politică ar fi trebuit, în mod normal, să descurajeze pe oricine s-ar fi gândit în acel timp la promisiunile Domnului. Sfârșitul regatului teocratic ar fi trebuit să creeze dubii neliniștitoare cu privire la fidelitatea lui Dumnezeu în orice suflet prizonier al falselor iluzii. În schimb, Lamentațiùnile reafirmă o încredere fără margini în Yhwh, întrucât autorul lor știe cu certitudine că în toate evenimentele poporului, chiar și triste, este în act întotdeauna puterea și bunătatea lui Dumnezeu. Ierusalímul nu a căzut numai din cauza forțelor dușmanului, ci din voința tainică a Domnului (cf. Lam 1,5.12-15; 2,1-8; 3,2-16; 4,11-16; 5,16.22). Înșiși inamicii sunt conduși de Domnul ca spre o adunare liturgică pentru a pedepsi poporul său și a face din el victima ispășitoare pentru toată lumea (cf. Lam 1,15; 2,22).
Lamentațiùnile sunt cântarea unui popor care a abandonat de acum viziunea pământească și politică despre viața proprie și învață să-și însușească o viziune strict religioasă. În această viziune, în care domină, pe de o parte, oroarea față de păcat, cauza tuturor lacrimilor omului, pe de alta, este evidențiată dăruirea de nezdruncinat lui Dumnezeu, izvorul unic al bucuriei veșnice.
Selectat acum:
Lamentațiuni INTRODUCERE: VBRC2020
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2020 Departamentul de Cercetare Biblică al Diecezei Romano-Catolice de Iași