Numeri 14
14
Patruzeci de ani în pustie
1Atunci, întreaga adunare
A început să strige tare,
Și-n acea noapte-nspăimântat,
A plâns poporul, ne-ncetat.
2Apoi, la Moise, a venit –
Și la Aron – și a cârtit
În urmă, împotriva lor.
Iată ce-a zis acel popor:
„Oare de ce n-om fi pierit
Când, în Egipt, am locuit?
De ce să nu fi murit noi,
Chiar în acest pustiu apoi?
3De ce ne duce Domnul, oare,
Acum, în astă țară-n care,
Uciși de sabie, să fim?
Iar după ce o să pierim,
Nevestele și-ai noștri prunci,
De jaf vreți să ajungă-atunci?
Nu e mai bine, pentru noi,
Să ne întoarcem înapoi,
În al Egiptului ținut,
Care ne este cunoscut?”
4Ei, între ei, s-au sfătuit
Și-apoi, în urmă, au vorbit:
„O căpetenie acum,
Să ne alegem și la drum,
Către Egipt, să ne pornim,
De vrem să supraviețuim.”
5Moise și-Aron, când i-au văzut
Și-au auzit, au și căzut
Cu fața la pământ îndată,
‘Naintea gloatei adunată.
6Doi, dintre cei ce iscodiră
Țara, în față-atunci, ieșiră:
Iosua, unul se numea
Și, tată pe, Nun îl avea,
Iar celălalt, Caleb e, iată,
Și pe Iefune-l are tată.
Când aste lucruri le-au văzut,
Furioși, ei, straiele, și-au rupt
7Și au vorbit, în acest fel,
Copiilor lui Israel:
„Țara, pe care am văzut-o,
Pe care noi am străbătut-o
S-o iscodim, e minunată
Și este bună. De se-arată
8Că Domnu-I binevoitor,
Atunci acest întreg popor,
În țara ‘ceea, va putea
Să intre-apoi, și va vedea
Că laptele și mierea sânt,
Într-adevăr, pe-al ei pământ.
9Voi dar, să nu vă răzvrătiți
În contra Domnului. Să știți
Că nu trebuie a vă teme,
Căci Dumnezeu, în orice vreme,
Este alăturea de noi
Și-astfel, îi vom mânca apoi,
Pe cei ce-n țară locuiesc.
Ei, nici un sprijin, nu primesc,
Însă cu noi e Dumnezeu
Cari ne va însoți mereu.
Să nu se teamă Israel,
Vreodată, de poporu-acel!”
10Atunci, întreaga adunare
A căutat să îi omoare,
Cu pietre, dar n-a apucat,
Căci peste cort, s-a arătat,
Îndată, slava Domnului.
Privirile poporului,
Înmărmurite au văzut
Când acest fapt s-a petrecut.
11Domnul, lui Moise, i-a vorbit:
„Cât voi mai fi nesocotit
De-acest popor, te-ntreb, pe tine?!
Cât nu va crede el, în Mine,
Deși minuni mari a văzut,
Că-n al său mijloc, am făcut?
12Acum iată, am să-l lovesc
Cu ciumă și-am să-l nimicesc!
Moise, tu însă, ai scăpare,
Și te voi face un neam mare
Și mai puternic decât el –
Decât poporul Israel!”
13Moise Îi zise Domnului:
„Toți oamenii Egiptului –
Aceia din a căror țară,
Pe Israel l-ai scos afară,
Prin brațul Tău neînfricat –
Ce ai făcut, vor fi aflat,
14Și au să spună tuturor,
Ce a pățit acest popor.
Ei, Doamne, știu cum că Tu ești
Cu-acest popor – că Te găsești
În mijlocul poporului –
Și că Tu Te-ai arătat lui,
În chip văzut de toți, mereu.
Ei știu că al lui Dumnezeu
Nor, peste el, s-a așezat,
Și știu că Tu l-ai îndrumat,
Mergând chiar Tu, în stâlp de nor,
În fața-ntregului popor,
Iar noaptea, printr-un stâlp de foc,
Ai însemnat Tu, al Tău loc.
15Deci dacă Tu – precum dorești –
Pe-acest popor îl nimicești,
Atuncea orișice neam care,
De Tine auzit-a, are
Să zică-ndată: „Dumnezeu
16N-avea putere. I-a fost greu
Să-i ducă-așa precum a zis,
În țara-n care le-a promis
Că îi va duce. Dar acum,
Iată, i-a omorât pe drum.
Nu a putut, vorba, să-Și ție,
Și i-a ucis deci, în pustie!”
17Arată-Ți Doamne – dacă vrei –
Puterea, în mărimea ei,
Precum ai spus – adu-Ți aminte –
Când ai rostit aste cuvinte:
18„Domnul, așa precum se știe,
Mereu, încet e, la mânie
Și-n bunătate e bogat.
Întotdeauna a iertat
Fărădelegi și răzvrătire.
Dar Domnului nu-I șade-n fire
Să-l țină pe cel vinovat
Ca și cum e nevinovat;
Ci ne-ncetat El pedepsește
Fărădelegea, căci plătește
Păcatele părinților
Până-n al treilea neam al lor,
Și până în al patrulea,
În fii care-i vor avea.
19Fărădelegea arătată
De-acest popor, de astă dată –
Doamne – Te rog a o ierta,
După marea-ndurare-a Ta,
Așa precum Tu ai iertat
De-atunci chiar, de când au plecat
Din al Egiptului ținut
Și pân’ aici, tot ce-a făcut.”
20Domnul, lui Moise, i-a vorbit
Și i-a răspuns: „Cum ai dorit,
Așa voi face: îl iert iar,
Pe tot poporu-acesta. Dar,
21Pe cât e de adevărat
Că Eu sunt viu neîncetat
Iar slava Domnului Cel Sfânt
Va umple-ntreg acest pământ,
22Atât este de-adevărat
Că toți cei care s-au uitat
La slava Mea și au văzut
Minunile ce le-am făcut –
Și în Egipt și în pustie –
Și-apoi au cutezat să vie,
La Mine, și M-au ispitit
De zece ori și n-au voit
Ca să asculte glasul Meu –
23Deci toți aceia – îți spun Eu,
Că n-au să vadă țara lor,
Pe care Eu, părinților,
Jurat-am că le-o dăruiesc.
Toți cei ce Mă nesocotesc,
Nu vor putea să intre-n ea,
Nicicând, și nu o vor vedea.
24Pe robul Meu – Caleb numit –
Pentru că fost-a-nsuflețit
De un alt duh și a urmat
Calea ce Eu i-am arătat,
Îl las, în țară, să pășească
Și-i las pe-ai săi s-o stăpânească.
25Aicea stau Amaleciții
Și-asemenea și Canaaniții –
Ei locuiesc în astă vale.
De-aceea, am găsit cu cale,
Ca mâine dimineață-apoi,
Să vă întoarceți înapoi,
Către pustiu, pe drumul care –
Așa cum știți – iese la mare,
Cari Roșie este chemată.”
26Domnul le-a mai vorbit odată
Lui Moise și Aron, zicând,
27Plin de mânie: „Până când
Mai las, această adunare,
De a cârti, fără-ncetare,
În contra Mea?! I-am auzit
Pe toți cei care au cârtit,
În contra Mea, din ăst popor.
Rea este adunarea lor!
28Tu să le spui: „Pe viața Mea!” –
Domnul a zis – „Că veți avea
Parte, de tot ce ați vorbit,
Căci vă voi face, negreșit,
Întocmai cum ați gândit voi
Că se va întâmpla apoi,
Petru că tot ce ați vorbit,
Urechea Mea a auzit!
29Doar trupuri moarte au să fie
Împrăștiate, în pustie,
Pentru că-n ea o să pieriți.
De-asemenea, voiesc să știți
Că voi, cu toți, aceia care
Cuprinși ați fost în numărare –
De la ani douăzeci în sus,
Exact așa precum am spus –
Și ați cârtit în contra Mea,
30Cu nici un chip, nu veți putea
Intra, în țara minunată,
Pe care, am jurat, odată,
Că Eu am să vi-o dăruiesc.
Cei care-n țară doar pășesc,
Sunt numai doi: Caleb cari, iată,
Îl are, pe Iefune, tată,
Și Iosua, acela care –
Cum știți – pe Nun, tată, îl are.
31Pe-ai voștri fii, însă apoi,
Pe-aceia despre care voi,
„De jaf” ați spus că au să fie,
Eu îi voi face ca să vie
În țara ce v-am dăruit-o,
Pe care ați nesocotit-o.
32Cât de spre voi, iată, să știți
Că în pustie-o să pieriți.
Doar trupuri moarte au să fie
Împrăștiate în pustie.
33Ani patruzeci, de-acum ‘nainte,
Copiii voștri – țineți minte –
Vor rătăci doar în pustie,
Până plătite au să fie
Păcatele ce le-ați făcut,
Până când voi veți fi căzut
Morți în pustie, negreșit.
34Deci dacă voi ați iscodit
Țara ce vă fusese dată,
În patruzeci de zile, iată
Că patruzeci de ani de-acum,
Purta-veți, pe-al pustiei drum,
Pedeapsa pentru-al vost’ păcat;
Pentru o zi, un an v-am dat
Și astfel, veți simți apoi,
Că Mi-am tras mâna de pe voi.
35Iată, Eu, Domnul, am vorbit!
Cu-adevărat, va fi-mplinit
Tot ce am spus. Să fiți pe pace,
Pentru că Eu, Domnul, voi face –
Acestei rele adunări –
Tot ce am zis, fără scăpări.”
36Bărbații care-au iscodit
Țara și care au venit
Din cercetare înapoi
Și-au înnegrit-o mai apoi,
Făcând poporul Domnului
Ca să cârtească-n contra Lui,
37De-o moarte crâncenă loviți
Au fost îndată, pedepsiți
Fiind, pentru păcatul lor,
În fața-ntregului popor.
38Dintre cei care-au cercetat
Țara, atuncea, au scăpat
Numai Caleb – acela care,
Părinte, pe Iefune-l are –
Și Iosua de-asemenea,
Care, pe Nun, tată-l avea.
Neascultarea poporului pedepsit
39Moise a spus poporului,
Apoi, cuvântul Domnului,
Și s-a lăsat o jale mare,
Peste întreaga adunare.
40În zori, cu toții s-au trezit
Și-apoi, pe munte, s-au suit
Zicând: „Putem ca să pornim!
Gata suntem să ne suim
Spre locul de care zicea
Domnul, atunci când ne vorbea.
Cu toții știm că am greșit,
Și știm că am păcătuit.”
41Moise a zis: „De ce-ncercați,
Din nou, acum, să încălcați
Porunca Domnului? Să știți,
Că nu puteți să izbutiți!
42Nu vă suiți – căci vă spun eu –
Cu voi nu este Dumnezeu!
Nu vă urcați, căci de-astă dată,
Vrăjmașii voștri-au să vă bată.
43În fața voastră-s Canaaniții –
Și-asemeni și Amaleciții –
Și va pieri acest popor,
Tăiat de săbiile lor.
Prin tot ceea ce ați făcut,
Să știți că doar v-ați abătut
Voi, de la Domnul și, firește,
Acuma, El nu vă-nsoțește.”
44Poporul s-a-ndărătnicit
Și-apoi, pe munte, s-a suit;
Însă chivotul Domnului –
Chivotul mărturiei Lui –
Și Moise nu au părăsit
Tabăra, când ei au pornit.
45Atunci, din munte, Canaaniții
Au coborât cu-Amaleciții:
Cu săbiile, i-au lovit
Și pân’ la Horma, i-au gonit.
Selectat acum:
Numeri 14: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca