Iisus S-a-ntors, cu-ai Săi, acasă,
Căci, de Sabat, a vrut să iasă,
Să-mpartă-nvățătura Lui,
În sinagogi, norodului.
Acei care Îl ascultau,
Uimiți, mereu, se-ntrebau:
„De unde-i astă-nțelepciune,
În toate câte ni le spune?!
Și-apoi, minunile aceste…
În ce fel, El le săvârșește?!
Oare, nu-i Iosif, tatăl Lui?
Nu-i El, fiul tâmplarului?
Maria nu-I e mamă? Da…
Iacov, Iose, Simon, Iuda,
Oare nu-s frații Lui? Și-apoi,
Surorile-I, nu-s printre noi?”
Gândind dar, după a lor fire,
O pricină de poticnire,
Găseau în El. Când le-a vorbit,
„Nu este mai disprețuit” –
Iisus le spuse – „un proroc
Ca-n țara lui, ca-n al său loc.”
Minuni, la ei, n-a mai făcut,
Căci necredința le-a văzut;
Doar mâinile Și-a așezat,
Și-n acest fel, a vindecat
Câțiva bolnavi, fiind uimit
De necredința ce-a găsit.
Cetăți și sate străbătea
Iisus. Pe unde El trecea,
Împărtășea norodului,
Din plin, învățătura Lui.
Iisus, la Sine, a chemat
Pe cei doișpe. Puteri le-a dat,
De-a scoate duhuri necurate,
Și boli de a fi vindecate.
Le-a poruncit, ca nu cumva,
Să ia cu ei, la drum, ceva:
Să nu ia pâine, bani, desag,
Haine de schimb – doar un toiag;
Drept încălțări, în a lor cale,
Să folosească doar sandale.
„În casa-n care-o să intrați” –
Le-a mai spus El – „voiesc să stați,
Până porniți, din nou, la drum,
Spre alt ținut. Vă spun acum,
Că dacă s-a-ntâmplat, cumva,
Și nu v-a primit cineva –
Nici vorba nu v-a ascultat –
Veți părăsi, ne-ntârziat,
Și casa și cetatea ‘ceea!
Veți scutura, după aceea,
Și praful de pe-ncălțăminte,
Căci Eu vă spun – luați aminte –
Când fi-va ziua judecății,
Cu mult mai greu va fi cetății
Aceleia – când va fi ora –
Decât Sodomei și Gomora.”
Discipolii s-au răspândit
Și-apoi, au propovăduit,
Mulțimii, despre pocăință.
Pe cei aflați în suferință,
De-ale lor boli, îi vindecau;
Din îndrăciți, duhuri scoteau.
Irod era, în vremea ‘ceea,
Stăpânitor, peste Iudeea.
Despre Iisus, a auzit,
Căci multe i s-au povestit.
„Este Ioan Botezătorul” –
Își zise-n gând, stăpânitorul.
„Din morți, pare că a-nviat;
Așa poate fi explicat
Felul în care-a săvârșit,
Tot ceea ce am auzit.”
Unii ziceau: „Este Ilie,
Cel care-i așteptat să vie.”
Dar alții nu credeau deloc,
Spunând: „E numai un proroc!”
Irod, însă, era convins
Că e Ioan. „Doar eu l-am prins” –
Își zise – „capul, i-am tăiat,
Iar el, din morți, a înviat.”
Însuși Irod, gărzi, a trimis
Și-a poruncit a fi ucis
Ioan. Prin ascuțișul spadei,
Din ordinul Irodiadei –
Soața lui Filip, frate’ său –
Pieri Ioan. „E mare rău,
E lucru neîngăduit” –
Spunea Ioan, necontenit –
„Nevastă – ea – ca să îți fie,
Lui Filip, când, îi e soție!”
Irodiada – pe Ioan –
Avea necaz. Făcu un plan
Să-l piardă, însă nu putea,
Căci împăratul se temea,
De el, fiindcă l-a găsit
A fi un om neprihănit
Și sfânt. Când vorba-i asculta,
În cumpănă, pe gânduri, sta,
Și încerca să-l ocrotească,
Neștiind ce să hotărască.
Însă, o zi tot a venit,
Care, prilej, i-a oferit,
De-a-și pune planu-n aplicare.
Era o zi de sărbătoare,
Căci împăratu-și celebra
Aniversarea. El era
Bine dispus, în ziua ‘ceea.
Fruntașilor, din Galileea,
Boierilor și celor cari
Erau, ai oastei lui, mai mari,
Un prânz le dete, fastuos.
La acest prânz, dansă, frumos,
Fata Irodiadei, iar
Irod s-a oferit, drept dar –
Cu jurământ a întărit –
Să-i satisfacă, negreșit,
Orice dorință va avea.
Fata a alergat să-i dea,
Vestea aceasta, mamei sale:
„Ce-i cer?” – i-a zis. Atunci, cu cale,
Irodiada a găsit,
Că este timpul potrivit,
De-a-și pune planu-n aplicare;
Ea-i spuse fetei: „Știu că are
Să-ți dea orice, stăpânitorul.
Acum, Ioan Botezătorul,
Cere a fi decapitat!”
Fata, în grabă, a plecat
Și-a spus: „Doresc, pe-o farfurie,
Al lui Ioan cap, să îmi fie,
Din temniță, acum, adus!”
Irod, la vorba-i, s-a supus,
Deși, amarnic, s-a-ntristat.
Din pricină că a jurat,
Iar cei ce la ospăț erau,
Cu nerăbdare așteptau
S-audă hotărârea lui,
El n-a zis nu. Ostașului,
Din garda sa, i-a ordonat
Să împlinească, de îndat’,
Dorința fetei. El s-a dus
Și-al lui Ioan cap, l-a adus,
Cum s-a cerut – pe-o farfurie.
Fata-l luă, cu bucurie,
Și capul cel însângerat,
Irodiadei i-a fost dat.
Când, ucenicii lui Ioan
Aflară cum mârșavul plan
S-a-nfăptuit, au alergat,
În graba mare, la palat,
Au cerut trupul, de l-au dus
Și-apoi, într-un mormânt, l-au pus.
Apostolii au revenit,
Toți, la Iisus, și-au povestit
Ceea ce li s-a întâmplat,
Pe drum, și cum i-au învățat
Pe oameni, precum El le-a spus.
Atuncea, i-a chemat Iisus,
Mai la o parte, și-a zis: „Știu.
Să mergem, într-un loc pustiu,
Ca să vă odihniți acum,
Căci ați bătut atâta drum.”
Iisus știa că-s obosiți,
Că tot mereu sunt hărțuiți,
Încât n-au timp nici să prânzească
Și nicidecum să se-odihnească.
Ei, o corabie-au luat
Și-un loc pustiu au căutat.
Bible App
Bible App for Kids
