Marcu 6
6
Iisus la Nazaret – Necredința locuitorilor
1Iisus S-a-ntors, cu-ai Săi, acasă,
2Căci, de Sabat, a vrut să iasă,
Să-mpartă-nvățătura Lui,
În sinagogi, norodului.
Acei care Îl ascultau,
Uimiți, mereu, se-ntrebau:
„De unde-i astă-nțelepciune,
În toate câte ni le spune?!
Și-apoi, minunile aceste…
În ce fel, El le săvârșește?!
3Oare, nu-i Iosif, tatăl Lui?
Nu-i El, fiul tâmplarului?
Maria nu-I e mamă? Da…
Iacov, Iose, Simon, Iuda,
Oare nu-s frații Lui? Și-apoi,
Surorile-I, nu-s printre noi?”
Gândind dar, după a lor fire,
O pricină de poticnire,
Găseau în El. Când le-a vorbit,
„Nu este mai disprețuit” –
Iisus le spuse – „un proroc
Ca-n țara lui, ca-n al său loc.”
4Minuni, la ei, n-a mai făcut,
Căci necredința le-a văzut;
5Doar mâinile Și-a așezat,
Și-n acest fel, a vindecat
Câțiva bolnavi, fiind uimit
Trimiterea celor doisprezece
6De necredința ce-a găsit.
Cetăți și sate străbătea
Iisus. Pe unde El trecea,
Împărtășea norodului,
Din plin, învățătura Lui.
7Iisus, la Sine, a chemat
Pe cei doișpe. Puteri le-a dat,
De-a scoate duhuri necurate,
Și boli de a fi vindecate.
8Le-a poruncit, ca nu cumva,
Să ia cu ei, la drum, ceva:
Să nu ia pâine, bani, desag,
Haine de schimb – doar un toiag;
9Drept încălțări, în a lor cale,
Să folosească doar sandale.
10„În casa-n care-o să intrați” –
Le-a mai spus El – „voiesc să stați,
Până porniți, din nou, la drum,
11Spre alt ținut. Vă spun acum,
Că dacă s-a-ntâmplat, cumva,
Și nu v-a primit cineva –
Nici vorba nu v-a ascultat –
Veți părăsi, ne-ntârziat,
Și casa și cetatea ‘ceea!
Veți scutura, după aceea,
Și praful de pe-ncălțăminte,
Căci Eu vă spun – luați aminte –
Când fi-va ziua judecății,
Cu mult mai greu va fi cetății
Aceleia – când va fi ora –
Decât Sodomei și Gomora.”
12Discipolii s-au răspândit
Și-apoi, au propovăduit,
Mulțimii, despre pocăință.
13Pe cei aflați în suferință,
De-ale lor boli, îi vindecau;
Din îndrăciți, duhuri scoteau.
Moartea lui Ioan Botezătorul
14Irod era, în vremea ‘ceea,
Stăpânitor, peste Iudeea.
Despre Iisus, a auzit,
Căci multe i s-au povestit.
„Este Ioan Botezătorul” –
Își zise-n gând, stăpânitorul.
„Din morți, pare că a-nviat;
Așa poate fi explicat
Felul în care-a săvârșit,
Tot ceea ce am auzit.”
15Unii ziceau: „Este Ilie,
Cel care-i așteptat să vie.”
Dar alții nu credeau deloc,
Spunând: „E numai un proroc!”
16Irod, însă, era convins
Că e Ioan. „Doar eu l-am prins” –
Își zise – „capul, i-am tăiat,
Iar el, din morți, a înviat.”
17Însuși Irod, gărzi, a trimis
Și-a poruncit a fi ucis
Ioan. Prin ascuțișul spadei,
Din ordinul Irodiadei –
Soața lui Filip, frate’ său –
18Pieri Ioan. „E mare rău,
E lucru neîngăduit” –
Spunea Ioan, necontenit –
„Nevastă – ea – ca să îți fie,
Lui Filip, când, îi e soție!”
19Irodiada – pe Ioan –
Avea necaz. Făcu un plan
Să-l piardă, însă nu putea,
20Căci împăratul se temea,
De el, fiindcă l-a găsit
A fi un om neprihănit
Și sfânt. Când vorba-i asculta,
În cumpănă, pe gânduri, sta,
Și încerca să-l ocrotească,
Neștiind ce să hotărască.
21Însă, o zi tot a venit,
Care, prilej, i-a oferit,
De-a-și pune planu-n aplicare.
Era o zi de sărbătoare,
Căci împăratu-și celebra
Aniversarea. El era
Bine dispus, în ziua ‘ceea.
Fruntașilor, din Galileea,
Boierilor și celor cari
Erau, ai oastei lui, mai mari,
Un prânz le dete, fastuos.
22La acest prânz, dansă, frumos,
Fata Irodiadei, iar
23Irod s-a oferit, drept dar –
Cu jurământ a întărit –
Să-i satisfacă, negreșit,
Orice dorință va avea.
24Fata a alergat să-i dea,
Vestea aceasta, mamei sale:
„Ce-i cer?” – i-a zis. Atunci, cu cale,
Irodiada a găsit,
Că este timpul potrivit,
De-a-și pune planu-n aplicare;
Ea-i spuse fetei: „Știu că are
Să-ți dea orice, stăpânitorul.
Acum, Ioan Botezătorul,
Cere a fi decapitat!”
25Fata, în grabă, a plecat
Și-a spus: „Doresc, pe-o farfurie,
Al lui Ioan cap, să îmi fie,
Din temniță, acum, adus!”
26Irod, la vorba-i, s-a supus,
Deși, amarnic, s-a-ntristat.
Din pricină că a jurat,
Iar cei ce la ospăț erau,
Cu nerăbdare așteptau
S-audă hotărârea lui,
El n-a zis nu. Ostașului,
27Din garda sa, i-a ordonat
Să împlinească, de îndat’,
Dorința fetei. El s-a dus
28Și-al lui Ioan cap, l-a adus,
Cum s-a cerut – pe-o farfurie.
Fata-l luă, cu bucurie,
Și capul cel însângerat,
Irodiadei i-a fost dat.
29Când, ucenicii lui Ioan
Aflară cum mârșavul plan
S-a-nfăptuit, au alergat,
În graba mare, la palat,
Au cerut trupul, de l-au dus
Și-apoi, într-un mormânt, l-au pus.
Înmulțirea pâinilor
30Apostolii au revenit,
Toți, la Iisus, și-au povestit
Ceea ce li s-a întâmplat,
Pe drum, și cum i-au învățat
Pe oameni, precum El le-a spus.
31Atuncea, i-a chemat Iisus,
Mai la o parte, și-a zis: „Știu.
Să mergem, într-un loc pustiu,
Ca să vă odihniți acum,
Căci ați bătut atâta drum.”
Iisus știa că-s obosiți,
Că tot mereu sunt hărțuiți,
Încât n-au timp nici să prânzească
Și nicidecum să se-odihnească.
32Ei, o corabie-au luat
Și-un loc pustiu au căutat.
33Mulțimea i-a văzut plecând,
Și-a mers, în urma lor, iar când,
34Din luntre, ei au debarcat,
Norodul i-a întâmpinat.
Ca niște oi – fără păstor –
Văzându-i, pe Învățător
L-a-nvins mila: a vindecat
Bolnavi, și-nvățături, a dat.
35Discipolii, într-un târziu,
I-au spus: „Acest loc e pustiu
Și iată că s-a înserat.
36Norodul trebuie lăsat
Să plece. Lasă-i, nu-i mai ține,
Să meargă-n satele vecine,
Pâine să-și ia, căci nimeni n-are,
Nici o fărâmă, de mâncare.”
37Iisus le-a zis: „Dați-le voi
Ca să mănânce!” „Vrei, ca noi
Să luăm pâine, pentru ei?
Dar n-avem bani! Vreo câțiva lei –
Cam două sute – de-ncercăm,
Abia putem să adunăm!” –
Răspuns I-a dat, pe loc, în cor,
Tot grupul ucenicilor.
38El zise: „Câte pâini aveți?
Mergeți, degrabă, și vedeți!”
„Vom face cum ne poruncești!
Avem cinci pâini doar, și doi pești.
Atâta tot avem, cu noi” –
Răspuns-au ucenici-apoi.
39„Grupați în cete, tot poporul!”–
Le-a poruncit Învățătorul.
40Când ucenicii au sfârșit,
Întreg norodul, de-mpărțit –
Căci câte cincizeci, ei au pus,
Și câte-o sută, cum le-a spus –
41Iisus luă cele cinci pâini
Și pești-n ale Sale mâini,
Spre cer, ochii, și-a ridicat,
Hrana, a binecuvântat,
A frânt-o în bucăți mai mici,
Dându-le-apoi, la ucenici,
Să le împartă tuturor.
42Astfel, acel întreg popor
Aflat acolo, a mâncat
Până când toți s-au săturat.
Coșuri, în urmă-au fost aduse,
Și-n ele, resturi fost-au puse,
Iar când, apoi, s-au numărat,
Văzură că s-au ridicat
43Douăsprezece coșuri, rase,
Cu firmiturile rămase.
44Au fost, atuncea, săturați,
Un număr de cinci mii bărbați.
Iisus umblă pe mare
45Pe ucenicii Săi, Iisus,
În acea seară chiar, i-a pus
Să ia corabia-napoi,
Către Betsaida. El, apoi,
46A dat drumul poporului
Și-a mers pe vârful muntelui,
În liniște, de s-a rugat.
47Când înserarea s-a lăsat,
Luntrea trecu linia zării
Și-ajunse în mijlocul mării.
Abia atunci, din munți, de sus,
Spre țărm, a coborât Iisus.
48Pe-al mării mal, când a sosit,
Pe ucenici, El i-a zărit,
De vânturi, cum izbiți erau,
Cum cu furtuna se luptau,
Prinși de vârtejuri, ca de-o vrajă.
Astfel, pe la a patra strajă,
Iisus plecă spre locu-n care
Ei se aflau, pășind pe mare,
Cu gândul ca, pe lângă ei,
49Să treacă. Oamenii acei,
Când, de departe, L-au zărit,
Că-i o nălucă, au gândit,
Și-nvinși de spaimă, au țipat,
Atunci când S-a apropiat.
50Iisus, văzându-i îngroziți,
Le spuse: „Eu sunt! Îndrăzniți!
Fiți fără teamă! Vin la voi!”
51Și, în corabie, apoi,
Din valul mării, a pășit.
Vântul, îndată, s-a oprit,
Iar ucenicii au rămas
Înmărmuriți și fără glas,
52Pentru că ei n-au priceput
Minunea care s-a făcut,
Cu pâinea ce-a fost înmulțită,
Căci aveau inima-mpietrită.
Vindecări la Ghenezaret
53Trecură marea. S-au oprit
Într-un ținut, ce s-a numit
Drept al Ghenezaretului.
54Cei de prin partea locului,
Îl cunoscură pe Iisus.
55Pe toți bolnavii i-au adus
Și-n fața Lui, i-au așezat.
56Prin orice loc El a umblat,
Cei sănătoși, bolnavi scoteau,
Pe pat, afară, și-L rugau
Să-i lase, haina să-I atingă
Și astfel, boala să-și învingă.
Toți care s-au apropiat
De haina Lui, s-au vindecat.
Selectat acum:
Marcu 6: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca
