Marcu 4
4
Pilda semănătorului
1Era în acea zi, în care,
Iisus ieșise lângă mare.
Multe noroade au venit,
Așa încât a trebuit
Ca să se urce și să șeadă
Într-o corabie, să-L vadă
Gloata, cari țărmul a-mpânzit.
2Apoi, în pilde, le-a vorbit:
3„Odată, un semănător,
Să-și semene al său ogor,
Ieșit-a și, de semănat,
Cu mare zor, s-a apucat.
4Sămânță aruncând grăbit,
Câteva boabe-au nimerit
Pe drum. Păsări le-au observat
Și au venit de le-au mâncat.
5Unele boabe au căzut
Pe-un loc stâncos. Nu au avut
Pământ destul. Au încolțit
Îndată, căci nu au găsit
Pământ adânc; dar s-au uscat,
6Când soarele s-a arătat –
Fiind căzute între stânci,
N-avură rădăcini adânci.
7Alte semințe au căzut
În spini. Aceștia au crescut,
Iar grâul care s-a-nălțat
Acolo, fost-a înecat.
8Multe semințe-au nimerit
În bun pământ, și au rodit:
Grăuntele acolo pus,
Alte o sută a adus;
Un altul a adus șaizeci,
Iar altul a adus treizeci.
9Cei cu urechi de auzit,
Să înțeleagă ce-am vorbit!”
10Discipolii L-au întrebat,
Apoi, când singuri s-au aflat:
„De ce, în pilde, le-ai vorbit?”
11„Doar vouă vi s-a-ngăduit,
Această taină, s-o aflați,
A-mpărăției. Ascultați:
12Eu, doar în pilde, le-am vorbit,
Căci chiar de-aud, n-au auzit,
Și chiar de văd, tot să nu vadă,
Să nu-nțeleagă, să nu creadă;
La Dumnezeu, să nu revină
Ca să le ierte a lor vină.”
13El le-a mai zis: „N-ați priceput
Această pildă? Cum ați vrut,
În altele, ca să pătrundeți?
De ce tăceți? Haideți, răspundeți!
14Iată dar, pilda ce-a însemnat:
Cuvântul fost-a semănat,
De către-acel semănător,
Când a ieșit pe-al său ogor.
15Atenție, doresc, acum!
Sămânța cea de lângă drum,
Sunt toți cei care-au ascultat
Cuvântul, dar le-a fost luat,
De-ndată ce L-au auzit,
De diavolul cari i-a momit.
16Acea sămânță dintre stânci,
Cu rădăcini puțin adânci,
E omul care-a auzit
Cuvântul; vesel L-a primit,
17Dar mult, în el, nu L-a ținut,
Căci rădăcini, nu a avut.
Când a venit, asupra lui –
Din pricina Cuvântului –
Necazuri, ce l-au înglodat,
Îndată, el L-a lepădat.
18Bobul din spini e potrivit
Cu omul care-a auzit
Cuvântul, însă, n-a luat
19Seama, lăsându-L înecat
În mrejele averii lui
Și-a-ngrijorării veacului.
20Sămânța ce a nimerit
În bun pământ și a rodit –
Încât o boabă, cum am spus,
Alte o sută a adus,
Iar alta a adus treizeci
Și cealaltă încă șaizeci –
Cu-acel om s-a asemănat,
Care, atent, a ascultat
Cuvântul, și-apoi L-a primit,
Cu dragoste, și L-a păzit.”
Lumina
21„Lumina – când este adusă –
Sub pat, sau baniță e pusă?
Nu-i pusă-n sfeșnice, pe masă,
Spre-ai lumina pe cei din casă?
22Căci nu este nimic ascuns,
Ca să rămână nepătruns;
Și nu-i nimica tăinuit,
Ce nu va fi descoperit.
23De-aveți urechi, nu vă e greu
Să înțelegeți ce-am spus Eu!”
24El le-a mai zis: „Atenți să fiți:
Cu ce măsură folosiți,
Primi-veți ce-aveți de luat,
Precum la alți-ați măsurat.
25Aflați dar, că celui ce are,
I se va da; iar celui care
E-n lipsă, o să i se ia
Chiar și puținul ce-l avea.”
Pilda cu sămânța
26El a mai spus: „Împărăția
Lui Dumnezeu, e ca și glia,
În care-un om a aruncat
Sămânță, când a semănat.
27Fie că-i treaz ori ațipește,
Acea sămânță încolțește
Și se înalță de sub glie,
Însă, cum crește, el nu știe.
28Singur, pământul său rodește:
Un verde fir, din care crește,
Încet, încet, un firav spic
Și-apoi, grâul deplin, voinic.
29Când boabele s-au pârguit,
Al secerei timp a sosit.”
Pilda grăuntelui de muștar
30El le-a mai zis: „Ce va-nsemna,
Cu ce vom mai asemăna,
Împărăția Domnului?
31E-asemenea grăuntelui
Cel de muștar, ce-a fost luat
Și-ntr-o grădină, semănat.
Muștarul este cel mai mic
Grăunte, dar va fi voinic,
32Căci, după ce s-a înălțat,
Într-un copac s-a transformat
Și domină acea grădină
De zarzavaturi. Au să vină,
Stol, păsările cerului,
Să-și facă cuib, în frunza lui.”
33Iisus, Cuvântul, le-a vestit,
Prin multe pilde. Le-a vorbit
Așa, să poată să-nțeleagă
Și-nvățătură să culeagă.
34Domnul, în pilde, le vorbea,
Și-atunci numai, când rămânea
Singur, de-ai Săi doar însoțit,
El, pildele, le-a tălmăcit.
Potolirea furtunii
35În acea zi, seara, Iisus,
Discipolilor Săi, le-a spus:
„Să trecem dincolo de mare.”
36Ei i-au lăsat pe-aceia care,
Până atuncea, i-au urmat,
Să plece-apoi, și s-au urcat
Într-o corabie, cu El,
Lăsând în urmă locu-acel.
Multe corăbii au pornit,
Pe urma lor, când s-a stârnit –
37Ca din senin – furtună mare.
Vântul iscat-a valuri care
Aproape că au înecat
38Corabia. El sta culcat,
La cârmă, unde-a adormit.
Când ucenicii L-au trezit,
39Învățătorul S-a sculat
Și vânturile le-a certat,
Iar mării, aspru, i-a vorbit:
„Taci! Fără gură!” S-au oprit –
Îndată – valuri, vântul tare,
Coborând liniștea, pe mare.
40Apoi le-a zis: „De ce sunteți
Așa fricoși? Tot nu aveți
Credință-n voi?” Dar ei tăceau
41Și-nspăimântați, se întrebau:
„Cine e Acest om, de care,
Ascultă chiar și vânt și mare?!”
Selectat acum:
Marcu 4: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca
