Iisus, la Sine, i-a chemat,
Pe ucenici. Puteri le-a dat,
De-a scoate duhuri necurate
Și boli de a fi vindecate.
Ei, doisprezece inși, erau
Și, pe Iisus, Îl însoțeau.
Când a sfârșit, Domnul Iisus,
La ucenicii Săi, le-a spus,
Să meargă și, norodului,
Împărăția Domnului,
Mereu, s-o propovăduiască,
În orice loc; să lecuiască,
Pe toți bolnavii, le-a mai dat
În grijă-atunci când au plecat.
„Să nu luați, traistă, la voi,
Pâine, sau schimb de haine noi.
Nici un toiag să nu luați,
Nici bani, la voi, să nu purtați.
La casa-n care poposiți,
Rămâneți până părăsiți
Locul acel. Când, undeva,
Nu vă primește cineva,
Grabnic, de-acolo, să plecați
Și, praful, să îl scuturați,
De pe-ncălțări, ca el să-i fie,
Acelui loc, de mărturie.”
Din sat, în sat, ei au pornit
Și, Evanghelia, au vestit.
Bolnavii, ce la ei veneau,
La vorba lor, se vindecau.
Irod, multe, a auzit,
Despre ceea ce-a săvârșit
Iisus, însă, era mirat,
Căci uni-au zis că a-nviat
Ioan, din morți; alții ziceau
Că a venit Ilie, sau
Că vreun proroc care-a trăit
În vremuri vechi, a revenit.
Irod zicea, în gândul lui:
„Dar eu, Botezătorului,
I-am tăiat capul, deci, Acel,
De care-aud, nu este el!
Dar cine ar putea să fie?
Cine-ar putea să-mi spună, mie?”
Astfel, cădea gândului pradă
Și căuta, mereu, să-L vadă.
Apostolii au revenit,
Toți, la Iisus, și-au povestit
Ceea ce li s-a întâmplat,
Pe drum, și cum i-au învățat,
Pe oameni, precum El le-a spus.
Atuncea, i-a luat Iisus,
La Sine și s-au îndreptat
Înspre Betsaida, de îndat’.
Norodu-a mers, pe urma Lui;
De-mpărăția Domnului,
El a vorbit, tămăduind
Pe-oricine fost-a suferind.
Cei doisprezece-ntr-un târziu,
I-au spus: „Acest loc e pustiu
Și iată că s-a înserat.
Norodul trebuie lăsat,
Să plece. Lasă-l, nu-l mai ține!
Să meargă-n satele vecine,
Pâine, să-și ia; căci nimeni n-are,
Nici o fărâmă, de mâncare.”
Iisus le-a zis, atunci: „Nu stați!
Ci, de mâncare, să le dați,
Chiar voi!” Ei ziseră: „Glumești?
Avem cinci pâini doar, și doi pești.
Dar dacă vrei, noi ne vom duce,
Să cumpărăm, și vom aduce
Merinde, pentru toți, să știi.”
Erau acolo cam cinci mii
De oameni; n-au fost numărați
Femei, copii – numai bărbați.
Iisus răspunse: „Așa deci.
Atunci, în cete de cincizeci,
Le spuneți ca să se grupeze,
Iar apoi, jos, să se așeze.”
Ei au făcut precum le-a spus.
Pe toți, să șadă jos, i-au pus.
Iisus luă cele cinci pâini
Și pești-n ale Sale mâini.
Ochii, spre cer, Și-a ridicat,
Hrana, a binecuvântat,
Dând-o discipolilor Lui,
S-o dea, apoi, norodului.
Toți cei prezenți s-au săturat,
Iar după masă-au ridicat,
Douăsprezece coșuri, rase,
Cu firmiturile rămase.
Odată, când Domnul Iisus –
Ca să se roage – era dus
Numai cu ucenicii Lui,
Departe de-a norodului
Învălmășeală, a-ntrebat:
„Să-Mi spuneți, oare, n-ați aflat,
Ce zice lumea, despre Mine?
Știe norodu-acesta, cine
Sunt Eu?” „Precum spune poporul,
Tu ești Ioan Botezătorul” –
Au răspuns ei atunci – „Ilie,
Cel care-i așteptat să vie,
Spun alții, că ai fi; proroc,
Ești, după mulți, din acest loc.”
„Voi, însă”, a-ntrebat El, iar,
„Voi cine credeți că sunt, dar?”
Petru a zis: „Așa cred eu:
Tu ești Fiul lui Dumnezeu!”
Iisus, discipolilor Lui,
Să nu mai spună, nimănui,
Lucrul acest, le-a poruncit.
A început și le-a vorbit,
Apoi, de viitorul Lui.
Le-a spus că Fiul omului
Va avea mult de pătimit,
Că El va fi tăgăduit
De cei bătrâni, de cărturari,
Precum și de preoții mari,
Că omorât are să fie,
Dar, în trei zile, va să-nvie.
Iisus, Marele-nvățător,
Vorbit-a, astfel, tuturor:
„Cel care-i hotărât și vrea
Ca să pășească-n urma Mea,
Se lepede, atunci, de sine,
Să își ia crucea și, pe Mine,
Să Mă urmeze! Pentru că,
Oricine-i cel ce încearcă
Să-și scape viața, va muri!
Însă, acel ce va pieri,
Din a Mea pricină, acel
O s-o câștige, pentru el!
Care-i folosul omului –
Chiar dacă lumea este-a lui –
Dacă o să se prăpădească?
La ce o să îi folosească,
Atunci, când viața, nu-și păstrează?
Acel care se rușinează,
De Mine, de cuvântul Meu,
Asculte dar, ce îi spun Eu:
La fel, și Fiul omului,
Când va veni în slava Lui –
A Tatălui și-a sfinților –
Și El, de acel muritor,
Are ca să se rușineze.
Iată, v-am spus, ce-o să urmeze.
Adevărat vă spun, căci cei
Ce sunt aici, mulți dintre ei,
Al morții gust, n-au să-l simțească,
Până când nu au să zărească,
A Domnului Împărăție,
Care e gata ca să vie.”
Cam după opt zile, Iisus –
Spre-a Se ruga – în munți, S-a dus.
Cei trei, care Îl însoțeau,
Petru, Ioan, Iacov erau.
În vremea-n care S-a rugat,
Înfățișarea-I s-a schimbat,
Iar hainele I s-au albit
Și cu putere-au strălucit.
Cu El, atunci, și doi bărbați
Se-aflau, pe iarbă așezați.
Ei erau Moise și Ilie,
Și-I spuseră cum va să fie
Al Său sfârșit, pierzându-Și slava,
Când, la Ierusalim, pleca-va.
Petru și cei ce-L însoțeau,
Din greu, cu somnul, se luptau.
Însă, atunci, când s-au trezit
Iar ochii li s-au limpezit,
Văzură slava Domnului
Și, pe cei doi, în jurul Lui.
Ei, chiar atuncea, de Iisus,
Se despărțeau, când Petru-a spus:
„Învățătorule, e bine
Să fim aici. Eu, pentru Tine –
Și pentru Moise și Ilie –
Fac, adăpost ca să vă fie,
Câte-o colibă. Ți-ar plăcea?”
Când Petru, încă, mai vorbea,
Un nor, din slavă, a venit,
Cu umbra i-a acoperit
Și-un glas s-a auzit, din nor,
Înspăimântând, pe muritor:
„El Îmi e Fiul Preaiubit!
În El, plăcerea, Mi-am găsit,
Iar voi, de El, să ascultați
Și, întru totul, să-L urmați!”
Tăcuta-n urmă acel glas,
Iar Domnul, singur, a rămas.
Cei trei discipoli ce-au privit
Scena, nimic n-au povestit,
Despre ciudata întâmplare,
Atunci, și-n ziua următoare.
Din munte, s-au înapoiat,
A doua zi. I-au așteptat
Norodul, ce voia, nespus,
Ca să Îl vadă pe Iisus.
Un om, din gloată, necăjit
Și-ndurerat, a îndrăznit
Ca să Îl roage, pe Iisus:
„Învățătorule!” – I-a spus –
„Cu îndurare, rogu-Te,
La al meu fiu, Tu uită-Te,
Pentru că-l am numai pe el.
Are un duh, iar duhu-acel –
Când îl apucă – îl muncește,
Și-atât de mult îl chinuiește –
Întrecând orișice măsură –
Până când spume, e la gură.
Atât de mult, dracul îl ține.
Încât de-abia își mai revine.
Pe-ai Tăi discipoli, i-am rugat
Să-l vindece: au încercat,
Însă, oricât de mult au vrut,
Să-i scoată duhul, n-au putut.”
„O, neam necredincios și rău!
Cât voi mai fi, în sânul tău?
Cât să te sufăr Eu, pe tine?!
Adu-l, pe fiul tău, la Mine!”
Pe când băiatul își făcea,
Drum, prin mulțime, și venea,
Către Iisus, dracul, furios,
L-a scuturat, l-a trântit jos,
Până aproape-a leșinat.
Atunci, Iisus duhu-a certat:
Să iasă-afar’ i-a poruncit
Și astfel, s-a-nsănătoșit
Copilul, fiind dat, apoi,
La al său tată, înapoi.
Gloata, cuprinsă de uimire,
Privea a Domnului mărire.
Pe când noroadele, uimite,
Erau, de cele săvârșite,
Sub ale lor priviri, Iisus,
Discipolilor Săi, le-a spus
Aplicația Biblia
Aplicația Biblia pentru Copii
