Luca 8
8
Iisus propovăduiește Evanghelia
1Iisus, de ucenici urmat,
Porni la drum și-a colindat,
Prin țară: a venit la sate
Și – din cetate, în cetate –
La toți pe care-i întâlnea,
Vestit-a Evanghelia.
2Pe lângă ucenicii Săi,
Îl însoțeau, pe-ale Lui căi,
Și câteva femei, la care,
Iisus le-aduse vindecare:
Maria cari era numită
Și Magdalina – curățită,
De șapte draci, a fost sărmana;
3Alături ei, era Ioana –
Soața lui Cuza, cari fusese
Ispravnic la Irod; mai merse
Susana, iar alături ei,
S-au mai aflat multe femei,
Cari, pe Iisus, Îl însoțeau
Și-L ajutau, precum puteau.
Pilda semănătorului
4O gloată mare a venit,
Iar El, atunci, le-a povestit
5O pildă: „Un semănător,
Să-și semene, al său ogor,
Ieșit-a și, de semănat,
Cu mare zor, s-a apucat.
Sămânță aruncând grăbit,
Câteva boabe-au nimerit
Chiar lângă drum. Le-au observat
Păsări, și-ndată, le-au mâncat.
6Unele boabe au căzut
Pe-un loc stâncos și n-au avut
Apă. Ele au încolțit,
Dar soarele le-a pârjolit,
Pe boltă, când s-a înălțat,
Și-astfel, îndată, s-au uscat.
7Alte semințe au căzut
În spini. Aceștia au crescut,
Iar grâul ce s-a înălțat
Acolo, fost-a înecat.
8Multe semințe-au nimerit,
În bun pământ, și au rodit;
Grăuntele, acolo pus,
Roadă-nsutită, a adus.”
După ce pilda a-ncheiat,
Iisus, mulțimii, i-a strigat:
„Cei cu urechi de auzit,
Să înțeleagă ce-am vorbit!”
9De El, când s-au apropiat,
Discipolii au încercat
Ca să priceapă, fiecare,
Ce înțelesuri, pilda are.
10Iisus, atuncea, le-a vorbit:
„Doar vouă vi s-a-ngăduit,
Aceste taine, să le știți –
Ale Împărăției. Fiți,
Deci, bucuroși de astă veste,
Căci doar în pilde se vorbește,
Pentru ceilalți. Drept, Eu vă zic:
Măcar că văd, nu văd nimic;
Deși aud, nu înțeleg.
11Acum dar, pilda, vă dezleg:
Semințele acelea sânt
Chiar al lui Dumnezeu Cuvânt.
12Semințele ce-au nimerit
Mai lângă drum, au zugrăvit
Pe cei ce-aud Cuvântul; dar,
Aceasta este în zadar,
Pentru că diavolu-a venit
Și-acel Cuvânt, el le-a răpit,
Spre a nu-L crede, să nu-L știe,
Ca mântuiți, ei să nu fie.
13Acea sămânță, dintre stânci,
Cu rădăcini puțin adânci,
E omul care-a auzit
Cuvântul. Vesel, L-a primit,
Însă, prea mult, nu L-a ținut,
Căci, rădăcini, nu a avut.
Puțin, numai, L-a găzduit,
Dar când ispita a venit,
Îndată, el L-a și pierdut,
Căci, în ispită, a căzut.
14Bobul din spini e potrivit,
Cu omul care-a auzit,
Cuvântul, însă, n-a luat
Seama, lăsându-L înecat
De grijile nenumărate,
De bogățiile-adunate,
De tot ce dă, vieții, plăcere.
Astfel, Cuvântul, în om, piere,
Fără ca El să fi rodit.
15Sămânța care-a nimerit,
În bun pământ, i-a-ntruchipat
Pe cei care au ascultat
Cuvântul și-apoi L-au primit.
În inimă, L-au ocrotit,
Și au dat roadă, în răbdare.
16Nimeni, intenție, nu are –
După ce-aprinde o lumină –
Acoperită, să o țină;
O pune-n sfeșnice, pe masă,
Spre-ai lumina pe cei din casă.
17Nimic nu e acoperit,
Spre a nu fi descoperit.
Nu-i nici o taină bine-ascunsă,
Încât, să nu fie pătrunsă,
Descoperită și să vină,
Să se arate, în lumină.
18Luați seama, cum ascultați,
Căci nu trebuie să uitați
Că se va da celui ce are,
Iar de la cel care nu are,
Se ia și ce i se părea –
În al său crez – că ar avea.”
Mama și frații lui Iisus
19Odată, mama lui Iisus,
Cu frații Săi, la El, s-au dus.
Nu au ajuns, în preajma Lui,
Din pricina norodului;
20Dar, cineva s-a strecurat,
Până la El și L-a-nștiințat:
„Mama și-ai Tăi frați sunt afară.
Vor să te vadă. Du-Te dară,
Să stai de vorbă, și cu ei.”
21„Dar mama Mea și frații Mei”,
Iisus îi zise omului,
„Sunt cei care, al Domnului
Cuvânt, ascultă și trudesc,
Până când Îl îndeplinesc.”
Potolirea furtunii
22Într-o corabie-a urcat
Iisus. Cu El, s-au îmbarcat
Și ucenicii. El Le-a spus:
„Vreau, peste lac, ca să fiu dus.”
23Pe când vâsleau ei, dintr-odată,
Apa a fost învolburată
De o furtună strașnică.
Cu furie năprasnică,
Talazuri mari se năpusteau
Și, în corabie, loveau.
24Iisus dormea, netulburat;
Discipolii L-au deșteptat
Strigând speriați: „Doamne, pierim!
Ne înghit apele! Murim!”
Iisus, atunci, S-a ridicat,
Valuri și vânturi a certat,
Încât, toate s-au potolit
Iar liniștea s-a-nstăpânit.
25Privi spre ucenici apoi,
Și zise: „Să Îmi spuneți voi,
Unde vă e credința, oare?”
Dar ei, speriați, plini de mirare,
Unii pe alții, se-ntrebau,
Pentru că nu Îl cunoșteau:
„Cine e Cel care vorbește?
L-ați auzit, cum poruncește,
Și apelor și vântului,
Iar ele-ascultă glasul Lui?!”
Vindecarea unui îndrăcit
26La Ghergheseni, au debarcat –
Locul acela-i situat
Având, în față, Galileea.
27Au coborât pe plaja ‘ceea
Și-ndată, i-a întâmpinat
Un om, de mulți draci, posedat.
El nu purta îmbrăcăminte,
Iar casă, își avea-n morminte.
28Când, pe Iisus, el L-a zărit,
A scos un țipăt ascuțit
Și-a căzut jos: „Vai! Ce am eu” –
A zis – „Fiu al lui Dumnezeu,
Iisuse, cu Tine, a face?!
Să nu mă chinui! Să-mi dai pace!”
29În acest fel, omu-a vorbit,
Căci duhului i-a poruncit
Iisus, să iasă, imediat,
Din trupu-n care a intrat.
‘Nainte, omu-a fost păzit,
Prins în obezi și-nlănțuit;
Dar el, cătușele, rupea
Și, în pustietăți, fugea,
Mânat, mereu, de-acel duh rău,
Ce locuia în trupul său.
30Iisus a întrebat: „Îmi spune,
Care ți-e numele?” „Legiune” –
Răspunse el, căci au intrat
Mulți draci, în trup. Ei L-au rugat,
31Pe-nvățător, de-i scoate-afară,
Să nu-i trimită-n Adânc, iară.
32În depărtare, se zăreau,
Turme de porci, care pășteau.
Dracii, văzând turmele-acele,
Voiră a intra în ele;
Deci, pe Iisus, ei L-au rugat
Să-i lese, iar El i-a lăsat.
33Dracii, din om, când au ieșit,
În acei porci, s-au repezit
Și-apoi, turma s-a aruncat
În lac, unde s-a înecat.
34Când au văzut cele-ntâmplate,
Porcarii au fugit prin sate
Și, veștile, le-au răspândit.
35Atuncea, lumea a ieșit,
Să vadă ce s-a petrecut.
Pe îndrăcit, toți l-au văzut,
Șezând lângă Iisus, pe jos.
Era-mbrăcat și sănătos.
O frică mare i-a umplut
36Pe toți, căci cei care-au văzut
Cum fost-a însănătoșit
Cel posedat, au povestit
Minunea-ndată, tuturor.
37Norodul Gherghesenilor,
Speriat de ce s-a petrecut,
Să părăsească-acel ținut,
Îl sfătuise, pe Iisus.
Cu ucenicii, El S-a dus,
Luă corabia și-apoi,
Trecură lacul, înapoi.
38Cel ce fusese posedat
De duhuri rele, L-a rugat
Să-l ia cu El, însă, Iisus,
Acasă, l-a trimis și-a spus:
39„Întoarce-te în casa ta,
Degrabă. Du-te, nu mai sta!
Și povestește, la oricine,
Cum Domnul S-a-ndurat de tine
Și cum ai fost tămăduit.”
El a plecat, atunci, grăbit,
Și-n tot acel ținut, a spus,
Cum l-a tămăduit Iisus.
Învierea fiicei lui Iair – Femeia cu scurgere de sânge
40Când, înapoi, a revenit
Iisus, de lume-a fost primit,
Cu bucurie. Toți știau,
Că vine și Îl așteptau.
41Un om, atuncea, a venit –
Iair acesta s-a numit,
Fiind fruntaș – de toți știut –
Al sinagogii, din ținut.
El, la Iisus, a alergat,
Pân’ la pământ s-a închinat,
Rugându-L Să-l urmeze-ndată,
42Acasă, căci avea o fată,
De doișpe ani. Biata fecioară,
Bolnavă greu, trăgea să moară.
Pe drum, Iisus era-mbulzit,
De oamenii care-au venit
43Să-L vadă. Între ei, mergea
Și o femeie. Ea avea
O scurgere de sânge, care
Nu își găsise vindecare,
De doișpe ani. Și-a cheltuit
Averea – doctori, a plătit –
Dar nimenea nu a putut
S-o vindece, cum ar fi vrut.
44Ea, la Iisus, a alergat,
Prin spate-I, s-a apropiat
De El și mâna a întins,
Iar când, de haina-I, s-a atins,
Pe loc, sângele s-a oprit,
Simțind cum s-a tămăduit.
45Iisus S-a-ntors și a zis: „Cine
E cel ce s-a atins, de Mine?”
Fiindcă toți tăgăduiau,
Petru și cei ce-L însoțeau,
Răspunseră: „Neîncetat,
De gloată, ești înconjurat,
Și-acuma, Tu mai întrebi, „Cine
E cel ce s-a atins de Mine?”
46„Am fost atins, căci am simțit”–
A zis Iisus – „cum a ieșit,
Din Mine, o putere mare.”
47Văzându-se fără scăpare,
Femeia I s-a-nfățișat;
Speriată, I s-a închinat
Și-n urmă, ea a povestit,
Cât de mult timp, a suferit,
Din ce pricină a întins
Mâna și, haina, I-a atins,
Și cum simțit-a, imediat,
Că boala i s-a vindecat.
48Iisus, femeii, i-a vorbit:
„Credința ta te-a mântuit!
Du-te în pace, fiica Mea!”
49Pe când El, încă, mai vorbea,
O slugă, a fruntașului,
Venit-a și, stăpânului,
Îi dete astă tristă veste:
„A ta copilă nu mai este!
E moartă. N-ai ce mai spera.
Pe-nvățător, nu-L supăra,
Căci nu mai e nimic a face.”
50Iisus a zis: „Tu fii pe pace,
Fruntașule! Tu crede doar,
Și fiica, bine-ți va fi, iar!”
51La casele fruntașului,
Ajunseră. În jurul Lui,
Iisus, pe Petru, l-a chemat,
Ioan și Iacov. I-au urmat
Părinții fetei. Toți plângeau;
Pe mica moartă, o jeleau.
52Apoi, norodului, Iisus,
Aste cuvinte, i le-a spus:
„Să nu mai plângeți, în zadar!
Fata nu-i moartă: doarme doar.”
53Lumea prezentă își bătea
Joc, de-a Lui vorbă, căci știa
Cum că fetița a murit
‘Nainte de-a fi El, sosit.
54Iisus i-a scos pe toți afară,
Apoi, intră în casă, iară,
Și, mâna fetei, a luat:
„Scoală fetițo!”– a strigat.
55La glasul Său, i-a revenit
Duhul, iar fata s-a trezit.
Iisus le-a spus, părinților,
Să dea mâncare, fiicei lor.
56Aceștia-nmărmuriți erau
Și, ochilor, abia-și credeau.
Iisus le zise ce să facă
Și-apoi, le-a poruncit să tacă,
Să nu mai spună ce-au văzut,
Ca să nu-L facă cunoscut.
Selectat acum:
Luca 8: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca
