Iov 41
41
1„Poți tu să prinzi Leviatanul
Cu undița? Ți-ai făcut planul
Să-i legi limba cu o frânghie:
Vei reuși? Nicigând! – se știe!
2Papura poți a încerca,
Prin nări să-i treci? Sau poți, falca,
Să i-o străpungi și-apoi cârlige,
În ea, gândești că-i poți înfige?
3El îți va face rugăminți?
Privindu-te cu ochi cuminți,
Cu dulce glas o să-ți vorbească
4Și are să statornicească
Un legământ, pus pe vecie,
Prin care rob are să-ți fie?
5Te vei juca cu el, de parcă
Ar fi o pasăre? Încearcă!
Îl vei lega, să te mândrești
Și fiicele să-ți veselești?
6Cu el, negoț, pescarii fac
Precum cu al undiței ac?
Iar negustorii, între ei,
Îl împart oare? Sau tu vrei,
7Cu țepi, pielea să-i împânzești
Și cu căngi capul să-i lovești?
8Poți oare? Numai îndrăznește!
Ridică-ți mâna și lovește,
Căci nicicând nu-ți va mai veni
Gustul de a mai îndrăzni!
9Speranțele-nșelate-ți sânt:
Să-l prinzi, nu poți! Cazi la pământ,
Văzându-l cât e de măreț!
10Nu-i nimeni așa îndrăzneț,
Să îl înfrunte-a cuteza!
Dar cine se va așeza
În fața Mea, să îndrăznească
Apoi, să Mi se-mpotrivească?!
11Cui trebuie să-i plătesc Eu?!
Sub cer, totul este al Meu!
12Acum vreau iarăși, să vorbesc
De el, și să îți povestesc
În ce fel l-am alcătuit
Și ce puteri i-am dăruit.
13Cine-i va ridica veșmântul?
Cine, de pe întreg pământul,
Între-ale lui fălci, va pătrunde?
14E cineva? Unde se-ascunde
Cel care poate să-l sfideze
Și gura să i-o descleșteze?
Dar cât de înspăimântătoare
Este dantura ce o are!
15Iar solzii, de pe corpul lui,
Sunt tari asemeni scutului,
Și împreună sunt uniți
De parcă-ar fi pecetluiți;
16Unul de altul se țin tare,
Încât nici aerul nu are
Loc ca să treacă printre ei.
17Ca niște frați, solzii acei
Se-apucă, se îmbrățișează
Și-apoi nu se mai depărtează.
18Strănutul său când se pornește,
Atunci lumina strălucește.
Ca geana zorilor lucesc
19Ai săi ochi. Flăcări îi țâșnesc
20Din gură; pe nări slobozește
Fum, ca un vas ce clocotește.
21Cărbuni aprinde suflul lui
Și flăcările focului,
De gura lui sunt aruncate.
22Puterile-i nemăsurate,
În al său gât se află-nchise.
Cărările îi sunt deschise
De groaza care îi pășește
În față, căci ea îi vestește
Sosirea și vâră în oase,
23Spaima. Și părțile-i cărnoase
Sunt împreună-mperecheate,
De neclintit, ca și turnate.
24Ca piatra morii e de tare
Inima lui. Când, pe picioare,
25Se scoală el, fug îngroziți
Vitejii cei mai iscusiți.
26‘Geaba, cu sabia-l lovesc!
Lance și scut nu folosesc!
27Fierul e pai în ochii lui;
Arma, tăria lemnului
Putred, în fața sa, o are.
28Săgeata, cât ar fi de tare,
Nu-l sperie și nu îl gonește.
Degeaba piatra îl lovește,
Din praștie când e zvârlită,
29Iar ghioaga-n ochii-i e privită
De parcă-i paiul spicelor.
De zgomotul săgeților
Ce vâjâie pe lângă el,
Va râde – nu-i pasă, defel.
30Sub pântec, rânduri de țepi are.
Privit atent, o grapă pare,
Peste noroi, pântecul lui.
31Cum clocotul cazanului
Agită apa înfocată,
La fel e marea tulburată
De țepii săi, până-n străfund,
Când și-i târăște pe-al ei fund.
32În urmă-i, a sa coadă lasă
Largă cărare luminoasă,
Și-adâncul, plete de bătrân,
33Pare a fi. N-are stăpân
Pe lume, ca să îi dea seamă.
Este făcut să nu se teamă
De nimenea și de nimic.
34Tot ce e-nalt și e voinic,
Privirea sa disprețuiește,
Căci cu putere stăpânește
Și mândru este înălțat
Peste-animale, împărat.”
Selectat acum:
Iov 41: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca