Ieremia 4
4
1„Israele, dacă apoi,
Te vei întoarce înapoi,
La Mine” – zice Dumnezeu –
„Dacă asculți de glasul Meu
Iar urâciunile, pe toate,
Din fața Mea tu le vei scoate,
Atunci n-ai să mai rătăcești.
2De vei jura și-ai să rostești
„Viu este Domnul, ne-ncetat!”
Și drept te vei fi arătat,
Cu adevăru-mpodobit –
Precum e cel neprihănit –
Atuncea, neamurile toate,
În El, sunt binecuvântate
Și vor ajunge-n acest fel
De-a se făli, apoi, cu El.
3„Căci Dumnezeu așa vorbește
Și-n acest fel îl sfătuiește
Pe cel ce-n Iuda-i așezat
Sau în Ierusalim e-aflat:
„Un nou ogor, desțeleniți,
Iar după ce îl pregătiți,
Sămânța ce o semănați,
Nu între spini s-o aruncați!
4Voi cari în Iuda locuiți
Sau la Ierusalim trăiți,
La inimi, seamă să luați
Și împrejur să le tăiați
Doar pentru Domnul, să nu vie
Asupră-vă a Lui mânie,
Din pricină că a văzut
Ce fapte rele ați făcut!”
O năvălire străină
5„Știre, în Iuda, răspândește
Și în Ierusalim vestește:
„Sunați din trâmbițe în țară!”
De-asemeni, dați de știre iară,
Și spuneți: „Haidem să plecăm,
Căci trebuie să ne-adunăm
Toți, în cetățile-ntărite
Ce sunt anume pregătite!”
6„Un steag, în urmă, căutați,
Către Sion să-l înălțați.
După aceea, să fugiți
Fără ca să vă mai opriți!
Căci de la miază noapte-apare
Nenorociri și prăpăd mare.
7Leul se-aruncă-nfuriat,
Din tufa-n care s-a aflat;
Nimicitorul a pornit,
Iar locul și l-a părăsit
Căci vine ca să te lovească
Și țara să ți-o pustiască.
Cetățile sunt nimicite
Și nu vor mai fi locuite.
8De-aceea – grabnic – vă luați
Saci și cu ei vă îmbrăcați.
Plângeți și gemeți toți apoi,
Căci nu se-abate de la noi,
Mânia Celui cari, mereu,
Ne este Domn și Dumnezeu.”
9Domnul a zis: „Cel ce-i aflat,
Peste popor, drept împărat,
Precum și toți aceia cari
Se dovedesc a fi mai mari,
Au să își piardă inima.
Apoi, preoții vor urma
Ca să rămână-ncremeniți
Iar toți prorocii, uluiții.”
10„Eu am vorbit:” Ah, Domnul meu,
Prea bine-acum înțeleg eu,
Că-ntr-adevăr, ai înșelat
Acel popor și totodat’,
Ierusalimul, când ai spus:
„Veți avea pace!” Dar s-a pus
Asupră-i, sabia și iată
Că viața-i e amenințată.
11În acel timp, poporului
Și-apoi Ierusalimului,
Li se va spune ăst cuvânt:
„Dinspre pustiu, suflă un vânt,
Pe drumul fiicei cea pe care
Sărmanul Meu popor o are.
Vântul acesta, arzător,
Nu e un vânt folositor
La vânturarea grâului
Sau pentru curățirea lui.
12E vânt năpraznic, vânt ce vine,
Din acel loc, până la Mine!
Am să rostesc acum, de-ndată,
Ce hotărâre-a fost luată!”
13„Nimicitoru-naintează,
Așa precum norii brăzdează
Cerul întreg. Carele lui,
Asemeni sunt vârtejului,
Iar caii săi mai ușori sânt,
Decât sunt vulturii, în vânt!”
„O, vai are a fi de noi,
Căci suntem prăpădiți apoi!”
14„Ierusalime, te grăbește
Și inima îți curățește,
De răul ce te-a încolțit
Ca să fii astfel mântuit!
Cât timp, gânduri nelegiuite
Vei ține-n inimă pitite?”
15„Un glas care din Dan pornește,
Nenorocirea o vestește,
Venind din muntele pe care
Neamul lui Efraim îl are.”
16Spuneți aceasta, tuturor:
Le spuneți dar, neamurilor;
Ierusalimului, la fel,
Să-i spuneți spre a ști și el.”
„Niște-mpresurători se-arată.
Vin dintr-o țară-ndepărtată
Și strigă, fără încetare,
Contra cetăților pe care
Le are Iuda. Iată, ei
17Asemeni sunt ca și acei
Care stau pază, pe ogor.
Înconjurat de ceata lor
Ierusalimul s-a vădit,
Pentru că el s-a răzvrătit
În contra Mea” – Domnul a zis.
18„Acesta e rodul promis,
E rodul de pe a ta cale,
Precum și a faptelor tale.
Dacă-i amar rodul acel
Și-n inimă-ți pătrunde el,
De vină pentru-acestea toate,
Este doar marea-ți răutate.”
19„Vai, ale mele măruntaie!
Vai, inima cum mi se taie
De-o grea durere! Ce să fac?
Iată că nu mai pot să tac,
Căci inima îmi bate tare,
Iar bietul meu suflet tresare
La glasul trâmbiței și-apoi,
La strigătele de război.
20Se-anunță grele strâmtorări,
Dărâmături și încercări.
Întreaga țară e lovită
Puternic și e pustiită.
Colibele sunt nimicite,
Iar corturile năruite
Într-o clipită! Până când
21Voi vedea steagul fâlfâind
Și-am să aud sunetul tare
Pe care trâmbița îl are?”
22„Poporul Meu este nebun.
Nu Mă cunoaște. Pot să spun
Că ai poporului Meu fii
La fel sunt ca niște copii.
N-au minte, iar priceperea,
La ei, nu are loc să stea.
Meșteri în rău pot a se ține,
Dar nu știu ca să facă bine.”
23Mă uit către pământ și iată,
Pustiu și gol el se arată.
Privesc spre ceruri îngrozit:
A lor lumină a pierit!
24Privesc la munți-ndepărtați
Și văd că sunt cutremurați!
Nici dealurile nu-s cruțate,
Căci sunt și ele clătinate!
25Privesc, dar oameni n-am zărit,
Iar păsările au fugit!
26Mă uit apoi, către Carmel
Și văd că-i un pustiu și el.
Toate cetățile-s lovite
Puternic și sunt nimicite
Pe dată-n fața Domnului,
Precum și a mâniei Lui!”
27Domnul a zis: „Va fi lovită
Țara și fi-va pustiită,
Însă Eu am să Mă-ngrijesc,
Ca nu de tot s-o nimicesc.
28Din astă pricină se-ntinde
Jalea și țara o cuprinde,
Iar cerul este-ntunecat
Și fața și-a înnegurat.
Căci Eu am zis și negreșit,
Lucrul acest l-am stabilit.
De el, nu-Mi pare rău și-apoi,
Nu-l voi întoarce înapoi.”
29„La vuietul arcașilor,
Precum și-al călăreților,
Cetățile fug să se-ascundă
Și caută ca să pătrundă
Până în codri cei adânci
Sau să se cațere pe stânci.
Cetățile sunt pustiite
Și sunt, de oameni, părăsite.
30Tu, pustiito, ce vei face?
Cârmâzul vrei să te îmbrace.
Cu aur ai să te gătești,
Iar ochii ți-i sulemenești.
Degeaba însă tu lucrezi
Și vrei să te-nfrumusețezi.
Ai tăi ibovnici se vădesc
Precum că te disprețuiesc
Și-n fiecare dimineață
Vor ca să ieie a ta viață.
31Căci Eu aud țipătul care
Doar chinul facerii îl are.
E țipătul cel de durere,
Pe care nașterea îl cere.
Cea cari dă glas țipătului,
Este fiica Sionului.
Ale ei brațe, tremurând,
Se-ntind când zice suspinând:
„Nenorocită sunt și mor
De mâna ucigașilor!”
Selectat acum:
Ieremia 4: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca