Păstori, după inima Mea,
În vremea ‘ceea, veți avea,
Căci peste voi, Eu îi voi pune.
Pricepere și-nțelepciune,
Am să le dau și-au să vădească
Precum că știu să păstorească.
Când vă veți înmulți, în țară,
Și când veți crește-n număr iară,
Nu se va spune un cuvânt
Despre chivot, de legământ,
Căci nimeni n-o să se gândească
La el, ca să îl pomenească.
N-o să se simtă lipsa lui,
Iar alt chivot al Domnului
Nu va mai fi făcut vreodată.
În vremea ‘ceea minunată,
Ierusalimul o să fie
Al Domnului jilț de domnie,
Iar neamurile – câte sânt
Pe fața-ntregului pământ –
Au să se-adune-n sânul lui,
În Sfântul Nume-al Domnului,
Și nu se vor lăsa purtate
De-ndemnurile rele-aflate
În inimile lor. Astfel,
Iuda va fi cu Israel
Și împreună vor veni,
Din nord, pentru a stăpâni
Țara care fusese dată
Pentru ai lor părinți, odată.
În gânduri adâncit eram
Și în a Mea sine ziceam:
„Cum să te pun printre acei
Cari se vădesc aleși ai Mei
Și să te trec la moștenire,
Ca să poți pune stăpânire
Pe țara ‘ceea minunată
Care-i podoabă nestemată –
Podoabă a podoabelor –
A tuturor neamurilor?
Credeam că Îmi vei spune „Tată!”
Și n-ai să te abați, vreodată,
Din calea Mea și-al Meu cuvânt.
Dar cum necredincioase sânt
Femeile, iubitului,
La fel I-ați fost voi, Domnului,
Pentru că te-ai purtat la fel,
Tu, casă a lui Israel!”
„Un vuiet mare se pornește,
De pe-nălțimi și se-ntețește.
Sunt plânsete și rugi pe care,
Le-nalță spre a lor iertare,
Toți fiii cei din Israel,
Pentru că au uitat de Cel
Care le este Dumnezeu
Și ajutor le-a fost, mereu.
„Fii răzvrătiți, acuma, voi
Veniți degrabă înapoi,
Căci am să iert al vost’ păcat!”
„Primește-ne Doamne, de-ndat’,
Căci Tu ai fost și ești, mereu,
Al nostru Domn și Dumnezeu!”
Într-adevăr, e în zadar
S-aștepți ca mântuire-n dar
Să-ți dea mulțimea munților,
Precum și a dealurilor.
Într-adevăr, în Dumnezeu
E mântuirea, tot mereu,
Căci mântuire dă doar Cel
Cari îi e Domn, lui Israel.
Idolii, însă, au mâncat
Tot ce-au muncit și-au adunat
Părinții noști’: au mâncat boi,
Au mâncat turmele de oi,
Au mâncat floarea fiilor
Precum și a fiicelor lor.
Acum, nouă ni se cuvine
Să ne culcăm doar în rușine,
Să ne-nvelim doar cu ocară,
Căci am păcătuit, în țară,
Față de Cel care, mereu,
Ne este Domn și Dumnezeu.
Părinții au păcătuit
Și-n urma lor, noi – negreșit –
Din anii cei de tinerețe
Și până azi, la bătrânețe,
Pentru că nu am căutat,
Al Său glas, să-l fi ascultat.”
Aplicația Biblia
Aplicația Biblia pentru Copii
