Ieremia 2
2
Mustrarea poporului
1„Cuvântul Domnului, de sus,
La mine a venit și-a spus:
2„Du-te-n Ierusalim și spune
Cuvintele ce le voi pune
În gura ta, iar către el,
Să strigi apoi, în acest fel:
„Așa vorbește Dumnezeu:
„Aminte încă, Mi-aduc Eu
De dragostea ce o aveai
Când încă tânără erai,
Când logodită te-ai aflat
Și în pustie M-ai urmat,
Într-un pământ neroditor,
Nesemănat, neprimitor.
3Atunci, întregul Israel
Era cu Dumnezeu, căci el,
Lui îi fusese închinat
Fiind mereu asemănat
Cu roadele dintâi luate
Din țarinile-mbelșugate.
Cei cari din ele se-nfruptau
De-ndată vinovați erau
Și-apoi venea asupra lor,
Valul nenorocirilor.”
4Casă-a lui Iacov și la fel,
Familie a lui Israel,
La Domnul vost’, seamă luați
Și-al Său cuvânt îl ascultați!
5Domnul a zis: „Ce au găsit?
Ce a părut nelegiuit,
În Mine, pentru-ai voști’ părinți?
Ce au gândit ale lor minți,
Atuncea când s-au depărtat
De Mine și au căutat
Nimicuri, până când – se știe –
Nimicuri au ajuns să fie?
6Iată că ei n-au întrebat:
„Unde e Cel ce ne-a scăpat
Cari, de la Egipteni, din țară,
Putut-a să ne scoată-afară?
Unde e Domnul nostru, care
Ne-a însoțit fără-ncetare,
Printr-un pământ pustiu, uscat,
De gropi umplut și însetat,
În care moartea stăpânește
Și nici un om nu locuiește?”
7„O țară, Eu v-am dat, bogată,
Ca o livadă minunată.
Acolo, Eu am vrut să stați
Și rodul țării să-l mâncați.
Voi ați venit, v-ați așezat
Și-n urmă țara Mi-ați spurcat,
Iar moștenirea – vă pot spune –
Mi-ați prefăcut-o-n urâciune.
8Preoții Mei n-au întrebat:
„Unde e Domnul, așezat?”
Păstorii Legii n-au știut
De Mine. Nu M-au cunoscut
Păstorii sufletești ai Mei,
Căci necredință-au vădit ei.
Prorocii care au venit,
Numai prin Baal au prorocit,
Iar cei la care-au alergat,
Nicicând un sprijin nu le-au dat.”
9Astfel, am să Mă cert, cu voi
Și cu urmașii voștri-apoi.
10Pân’ la Chitim, vă repeziți
Ca în ostroave să priviți!
Trimiteți la Chedar apoi
Și bine uitați-vă voi,
Ca să aflați dacă, cumva,
S-a întâmplat așa ceva:
11Vreun neam, vreodată, s-a văzut
Ca idolii ce i-a avut
Să-i fi schimbat, măcar că ei
N-au fost și nu sunt dumnezei?
Poporul Meu, doar, și-a schimbat
Slava și-n locu-i a luat
Ceva ce-i nefolositor,
Căci nu îi e de ajutor!
12De-așa ceva, mirați-vă
Ceruri și-nfiorați-vă
De groază” – zice Dumnezeu.
13„Iată că-ntreg poporul Meu
Mare păcat a săvârșit
Și-al său păcat e îndoit.
L-au părăsit pe Domnul lor –
Pe al apelor vii izvor –
Și-n urmă puțuri și-au săpat,
În care apa nu a stat.”
14Rob cumpărat e Israel,
Sau e, în casă, născut el?”
Atunci, de ce-a ajuns să cadă,
În urmă, Israel drept pradă?”
15„Iată că puii leului
Strigă, mereu, în contra lui.
Plini de furie, ei mugesc
Și țara lui o pustiesc.
Cetățile-i sunt părăsite,
Căci arse-au fost și nimicite.
16Chiar și cei ce-s în Nof aflați
Sau în Tahpanes așezați
Vor năvăli asupra lui
Și în creștetul capului
Au să-l lovească. Însă oare,
17Nu ești tu singurul cel care
Aceste lucruri ți-ai făcut,
Atuncea când tu nu ai vrut
Să Îl urmezi pe Domnul tău,
Cel care te-a ferit de rău
Și care vrut-a să te pună,
Mereu, doar pe o cale bună?
18Acum, ce cauți să te duci
Către Egipt ca să apuci,
Să bei din apa Nilului?
De ce bei apa râului
Ce este în Asiria?
De ce vrei tu, să bei din ea?
19Tu însuți doar, te pedepsești
Și iată, singur te lovești
Cu răutatea ta cea mare
Și necredincioșia-ți tare.
Vei ști, astfel, cât e de rău,
Să-L părăsești pe Domnul tău.
Vedea-vei dar, că nu e bine
Că n-ai avut teamă de Mine.
Așa a spus cel cari, mereu,
E al oștirii Dumnezeu.”
20„De mult, jugul ți-aș fi sfărmat
Și lanțul ți-aș fi dezlegat,
Însă ai zis: „Nu vreau, mereu,
Ca și un rob să slujesc eu!”
Pe orice deal înalt și mare
Și sub copacul cel pe care
Tu l-ai văzut că e-nverzit,
Îndată te-ai și repezit
Și ca o curvă te-ai întins.
21Eu te sădisem, înadins,
Ca pe o vie minunată,
Dintr-un soi bun. Cum, dintr-odată,
Din vie bună, ai putut,
Sălbatic să te fi făcut?
22Chiar dacă cu silitră-apoi –
Sau chiar cu multă sodă – voi
Vă veți spăla, în fața Mea,
Înscrise, tot vor rămânea
Nelegiuirile, mereu,
Zice al vostru Dumnezeu.”
23„Cum poți să zici: „Nu m-am spurcat
Iar după Bali, nu am umblat!”?
Privește-ți urma pașilor
Pe drumurile văilor
Și-n acest fel vei fi putut
Să vezi ce rele ai făcut
Tu, dromaderule, cel care
Te areți iute de picioare
Străbătând depărtările
Și-ncrucișând cărările!
24Pe măgărița din pustie,
Prinsă de-a ei patimă vie,
Cine are să o oprească
Și pofta să nu-și împlinească?
Cei care vor, o și găsesc,
Chiar dacă nu se ostenesc,
Pentru că, iată, toți acei
O vor găsi în luna ei.
25Nu îți lăsa picioarele
Goale, când arde soarele!
Nu îți lăsa gâtul uscat,
Fiind de sete încercat!
Dar zici: „Degeaba! Nu voiesc,
Căci dumnezei străini iubesc.
Ei îmi sunt dumnezeii mei
Și vreau a merge după ei.”
26Așa precum sunt de uimiți
Hoții, când sunt descoperiți,
Mirați vor rămânea, la fel,
Și cei ce sunt din Israel,
Cu împărați, cu toți cei cari
Se află-n neamul lor mai mari,
Cu căpetenii, cu preoți,
Precum și cu prorocii toți.
27Ei, lemnului, i-au spus mereu:
„Iată că tu ești tatăl meu!”,
Iar pietrei i s-au închinat
Zicându-i: Viață, tu mi-ai dat!”
Mi-au întors spatele când bine
Le-a mers și au uitat de Mine,
Dar au strigat, în strâmtorare:
„Te scoală și ne dă scăpare!”
28Dar unde-s ai tăi dumnezei?
Să vină, să te scape ei!
Câte cetăți în Iuda-aveai,
Atâția dumnezei, tu ai.”
29„De ce acuma, căutați,
Cu Mine ca să vă certați?
Credeți că ar avea vreun rost?
Necredincioși, cu toți Mi-ați fost.”
30„Degeaba Eu M-am repezit
Și pe-ai voști’ fii i-am pedepsit,
Căci nimenea, mustrarea Mea,
N-a vrut, în seamă, să o ia.
Sabia voastră i-a mâncat
Pe-ai voști’ proroci, neîncetat,
Ca și un leu nimicitor,
Picat asupra prăzilor.
31O, neam de oameni răi, luați
Seama la Domnul și-ascultați
Cuvântul Lui: „Am fost Eu, oare,
Drept o pustie arzătoare,
Pentru Israel, sau o țară
Plină de-ntunecime-amară?
De ce a zis poporul Meu:
„Slobozi am fost noi, tot mereu,
Și-ntotdeauna ne-a fost bine
Nu vrem ca să venim la Tine!”?
32Mireasa-și uită brâul oare,
Sau fata ale ei odoare?
Dar Eu, de-un timp îndelungat,
Am fost, de-al Meu popor, uitat.
33Ce bine știi să-ți întocmești
Calea, când cauți ce iubești!
Chiar și-n nelegiuire, iată,
Tu știi să te deprinzi, de-ndată.
34Și hainele ți le-ai pătat,
De sângele nevinovat,
Al celor care au căzut,
Fără ca rău să fi făcut,
Pentru că nu i-ai prins furând
Și nici vreo spargere, făcând.
35Și totuși, tu ai cuvântat:
„Iată că sunt nevinovat!
Să se întoarcă, de la mine,
Mânia Lui!” Însă, cu tine,
Am să Mă cert Eu, negreșit,
Căci spus-ai: „N-am păcătuit!”
36De ce, atâta grabă mare,
Ca să îți schimbi a ta cărare?
Iată că din Egipt îți vine –
Cât de curând – a ta rușine,
După cum mai venise ea
Asupră-ți, din Asiria!
37Cu mâinile pe cap, apoi –
De-acolo – o să ieșiți voi,
Căci Domnu-i leapădă pe cei
În cari vă-ncredeți, iar cu ei
Nu veți putea să izbutiți,
În ceea ce voi vă doriți.”
Selectat acum:
Ieremia 2: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca