Ieremia 10
10
Idolii și Domnul
1„Tu, casă a lui Israel,
Domnu-ți vorbește-n acest fel:
2„Nu căutați a trăi voi,
La fel ca neamurile-apoi,
Iar de semnele cerului
Nu-i fie teamă nimănui,
Căci neamurile, doar, sunt cele
Care vădesc teamă de ele.
3Deșert e obiceiul lor –
Al tuturor popoarelor.
Taie un lemn, dintr-o pădure,
Iar meșterul, cu o secure,
Îndată are să-l cioplească
4Și are să-l împodobească
Cu aur și argint, frumos,
Și-l țintuiește, ne-ndoios,
În cuie, când l-a terminat,
Pentru a nu fi clătinat;
Căci niște idoli, doar, sunt ei.
5De-aceea, acești dumnezei
Sunt precum e o sperietoare
De păsări, pusă pe ogoare,
Unde sunt castraveți#10:5 Sau altfel spus: e potrivit,Asemeni unui stâlp strunjit. aflați.
Ei nu vorbesc și-s așezați
În câmp, de către oameni. Ei –
Adică idolii acei –
Sunt fără viață, nu aleargă,
Căci n-au picioare ca să meargă.
De-aceea, voi să n-aveți teamă,
Pentru că ei – de bună seamă –
Nu pot a face rău sau bine.”
6„Nici unul nu este ca Tine,
O, Doamne! Mare Te vădești,
Iar al Tău Nume-L întărești
Doar prin puterea Ta cea mare.
7Teamă de Tine, cine n-are,
Când Tu ești Împăratul lor,
Al tuturor neamurilor?
De Tine doar – de bună seamă –
Trebuie toți ca să se teamă,
Căci dintre oamenii deștepți,
Dintre ai lumii înțelepți,
Nu se găsește nimenea
Care să-Ți fie-asemenea.
8Toți oamenii de pe pământ
Doar niște proști, în față-Ți, sânt.
Idolii lor nu se pot pune
Cu Tine, căci deșertăciune
Și lemn este a lor ființă,
Precum și-ntreaga lor știință!
9La Tarsis, oamenii se duc
Și foi de-argint ei își aduc,
Iar din Ufaz și-au cumpărat –
În urmă – aurul curat.
Meșteri-apoi le prelucrează
Și-un idol ei întruchipează.
Apoi vin cei ce-s iscusiți,
Care sunt la cusut vestiți,
Să-i facă haine minunate,
Din materiale colorate
Într-un albastru străveziu
Și-asemenea în purpuriu.
10Dar Domnul este Dumnezeu,
Căci El este Cel viu, mereu.
El este Cel adevărat
Și este veșnic Împărat.
Dacă Se mânie Preasfântul,
Va tremura întreg pământul
Și neamurile au să fie
Lovite de a Lui urgie,
Iar pe pământ nici un om nu-i,
Să sufere urgia Lui.”
11„Așa să le vorbiți: „Toți cei
Care se cheamă dumnezei,
Dar n-au făcut acest pământ
Și cerurile câte sânt,
Pieri-vor de pe-ntinsul lui
Și de sub fața cerului.
12Dar El e Cel care-a putut,
Pământul să îl fi făcut –
Precum a fost a Lui plăcere –
Numai prin marea Sa putere.
A-ntins înaltul cerului,
Doar prin înțelepciunea Lui.
Pricepere a arătat,
Când lumea a întemeiat.
13La glasul tunetului Lui,
Urlă apele cerului.
De mâna Lui, ridicați sânt
Norii din capăt de pământ.
Dă naștere fulgerelor
Și-asemenea și ploilor.
Apoi, dă drumul vântului
Și-l scoate din cămara Lui.
14Atunci, a omului știință
Și-arată a ei neputință,
Iar omul – precum și-al său rost –
Se vede cât este de prost.
Cel care argintar se ține,
Dat e atuncea de rușine,
Cu chipul ce și l-a cioplit,
Că orice idol – negreșit –
Numai minciună se vădește
Căci viața nu-l însuflețește.
15Un dumnezeu, mare sau mic,
Este un lucru de nimic.
El este numai o lucrare
Ce se vădește-nșelătoare
Și are să se prăpădească,
Pedeapsa când o să lovească.
16Însă Acela care – iată –
Parte-a lui Iacov Se arată,
Nu este-asemenea cu cei
Care se cheamă dumnezei,
Căci totul e-ntocmit de El
Și-ntreg poporul Israel
E moștenirea Lui, în lume.
Domnul oștirii e-al Său Nume.”
Apropierea pedepsei
17„Tu, care ești la strâmtorare,
Ia legătura cea pe care
O ai; tu, care ești în țară,
Ia-o și-apoi scoate-o afară!”
18„Căci Domnu-a zis: „Iată, voiesc,
Pe cei ce-n țară locuiesc,
Departe să-i arunc. Apoi,
Îndeaproape strânge-i-voi,
Să sufere și să simțească.”
19Atuncea o să se vorbească:
„O, vai de mine! Sunt zdrobită
Și am dureri, căci sunt rănită!”
„Dar eu voi zice: „Negreșit,
Nenorocirea m-a lovit,
Însă am să o sufăr eu!
20Acum, ajuns-a cortul meu,
Trântit să fie, la pământ,
Iar frânghiile-i rupte sânt.
Feciorii mei m-au părăsit
Și nimeni nu s-a mai găsit
Cortul să mi-l întindă-apoi
Și să-mi ridice pânze noi!
21Iată, păstorii s-au prostit
Și astfel n-au mai propășit,
Pentru că ei au încetat,
Pe Domnul a-L fi căutat.
De-aceea, ei se pomenesc
Că turmele se risipesc.
22Vuit se-aude-n depărtare!
Din miazănoapte, zarvă mare,
Spre Iuda, se îndreaptă iară,
Lovind cetățile din țară.
Ele-au să fie pustiite
Și de șacali, doar, locuite.”
23„Știu, Doamne: soarta omului
Nu este în puterea lui.
De-asemeni, el n-are putere,
Pașilor lui de a le cere
Ca să îl poarte, dintr-odată,
Către o țintă mult visată.
24Mă pedepsește, Domn al meu,
Dar cu măsură, te rog eu,
Căci nu vreau să mă nimicești,
Atunci când mâniat Tu ești!
25Varsă urgia Ta cea mare
Doar peste neamurile care
Nu Te cunosc și peste lume
Căci ea nu cheamă al Tău Nume.
Aceste neamuri îl topesc
Pe Iacov și îl nimicesc.
Ele îi înghițesc ființa
Și îi dărâmă locuința.”
Selectat acum:
Ieremia 10: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca