Eclesiastul 5
5
1Iată ce sfat îți voi da eu:
„Când, în Casa lui Dumnezeu,
Să intri, tu te pregătești,
Atent veghează! Să-ți păzești
Piciorul! Când în ea vei sta,
Mai bine-i de vei asculta.
Stai în tăcere-ascultător,
Decât jertfa nebunilor,
Să o aduci, prin vorba ta.
Povața asta, n-o uita!
2Nicicând dar, să nu te grăbești,
Vorbe pripite să rostești
Cumva-naintea Domnului,
Căci El este în cerul Lui,
În timp ce tu ești pe pământ.
3Cum visele născute sânt
Doar din mulțimea grijilor,
Atunci și a nebunilor
Prostie și lipsă de minte
Iese din ale lor cuvinte.
4Dacă făcut-ai, cu credință,
Lui Dumnezeu, vreo juruință,
Ai grijă să nu zăbovești,
Ci grabnic să o împlinești
Căci Lui nu-I plac – să iei aminte –
Acei care-s lipsiți de minte.
De-aceea îți zic: te grăbește
Și, ce-ai jurat, înfăptuiește!
5Să nu faci nici o juruință
Dacă nu-ți șade în putință
Să împlinești ce ai jurat.
6Nu-ți lăsa gura, în păcat,
Să te împingă și să spui
Către trimisul Domnului:
„Pripitu-m-am! Îmi e prea greu!”
Să nu mânii pe Dumnezeu,
Cumva, prin vorba gurii tale,
Ca El să nu afle cu cale –
Atunci când e înfuriat –
Să nimicească ce-ai lucrat.
7De-n vise e deșertăciune,
Nu mai puțin se poate spune
Că e în vorbe. Dragul meu,
Tu teme-te de Dumnezeu!
8Când cel sărac e jefuit
În țară și năpăstuit
E chiar în al dreptății nume,
Să nu te miri! Așa-i în lume!
Peste acela ce e mare,
Veghează altul, mult mai tare,
Iar peste toți este mereu –
În ceruri – Domnul Dumnezeu.
9Folosul țării este mare,
De-un împărat priceput are,
Stimat de toți și îndrăgit.
10Cel cari argintul l-a iubit,
Nicicând nu e sătul de el;
La fel este și cu acel
Cari bogăția o iubește,
Căci la nimic nu-i folosește.
De-aceea, hotărât pot spune
Că este o deșertăciune.
11Când bunătățile sporesc,
Sporesc și cei ce le-nghițesc,
Și ce folos a mai avut,
Afară doar că le-a văzut,
Stăpânul, de pe urma lor?
12Dar dulce și odihnitor
E somnul lucrătorului,
Chiar dacă fost-a hrana lui
Mai multă sau chiar mai puțină.
De tihnă, a sa casă-i plină.
Cât despre omul cel bogat,
Să doarmă, nu va fi lăsat
În liniște, de îmbuibare.
13Iată, acesta-i un rău mare:
Păstrarea bogățiilor
Spre dauna stăpânilor,
Deci spre a lor nefericire.
14Dacă printr-o nenorocire
Se pierd aceste bogății,
Iar cel bogat are copii,
Nimic nu o să le rămână,
De la al lor tată, în mână.
15Cum goi din pântece-au ieșit
Când pe-astă lume au venit,
La fel se vor înapoia:
Nimic nu vor putea să ia,
Când vor pleca de pe pământ,
Din osteneală, decât vânt.
16Și-acesta e un mare rău:
Când fiecare, la al său
Rând va pleca, nimic nu are –
Din osteneala sa sub soare –
Să ia cu el, să-i folosească,
Ci tot are să părăsească.
17Ba mai mult, cât a viețuit,
Doar cu necaz a trebuit
Să se hrănească. A avut
Parte, pentru cât s-a zbătut,
Mereu numai de întristare,
Necazuri, griji și supărare.
18Iată ce-am mai văzut: e bine
Și e frumos pentru oricine,
Doar să mănânce și să bea
Și-n felu-acesta să își ia
Partea din munca lui cu care,
Trudit este mereu sub soare,
În toată vremea vieții lui.
19Dacă prin mila Domnului
E cineva îmbogățit
Și-apoi îi e îngăduit
Ca să mănânce și să bea
Și astfel partea să și-o ia,
Să afle că averea lui
Este un dar al Domnului.
20Când bucurie-i dăruiește
Domnul, el nu se mai gândește
Cât e de scurtă viața lui,
Sub soarele pământului.
Selectat acum:
Eclesiastul 5: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca