Eclesiastul 4
4
1Apoi, privit-am cu-ntristare
La asuprirea de sub soare;
Și iată, toți cei apăsați
Sunt cu obraji-nlăcrimați.
Nimeni, pe oamenii acei,
Nu-i mângâie. Lăsați sunt ei,
Pradă asupritorilor,
Supuși ai silniciei lor.
2Încă ceva am mai găsit:
Că oamenii care-au murit,
Mai fericiți sunt – eu gândesc –
Decât acei care trăiesc.
3Însă cu mult mai fericit
E cel care nu a trăit –
Omul care nu s-a născut –
Pentru că încă n-a văzut
Nimic, din răutatea care
Își face mendrele sub soare.
4Îndemânarea tuturor –
Munca – își are-al său izvor,
Numai în pizma unuia
Pe iscusința altuia.
Deci îndrăznesc din nou a spune
Că și-asta e deșertăciune,
Precum e totul pe pământ,
Adică goană după vânt.
5Brațele și le-ncrucișează
Nebunul. Liniștit se-așează
Mâncându-și însăși carnea lui.
6Mai de folos i-e omului
O mână ce s-a odihnit,
Decât doi pumni ce s-au trudit
Și care, după ce-au lucrat,
Doar vânt, drept plată, au luat.
7Altă deșertăciune mare,
Am întâlnit mereu sub soare:
8Un om e singur, singurel;
Un fiu, un frate, după el
Nu are. Totuși se trudește
Și munca nu i se sfârșește,
Iar ochii-i nu s-au săturat
De bogății ce-a adunat.
Nu se întreabă: „Pentru cine
Muncesc, privându-mă pe mine,
De tot ce poate fi plăcere?”
Astfel, omul acela piere,
Iar eu vă spun, cu-nțelepciune:
Și-aceasta e deșertăciune.
9În loc de unu-i bine doi:
Mai bună plată, amândoi
Pentru-a lor muncă-au să primească;
10Când are să se poticnească
Unul și-apoi are să cadă,
Al său tovarăș o să-l vadă,
Iar dacă unul o să pice,
Celălalt are să-l ridice.
Dar vai de cel însingurat!
Când cade, nu e ajutat
De nimeni; nu se mai ridică.
Rămâne-acolo unde pică.
11La fel se-ntâmplă dacă doi
Se culcă: atunci, amândoi
Unul pe altul se-ncălzesc.
Singuri însă de se găsesc,
Cine-i va încălzi? Cumva,
12De se ridică cineva
În contra altuia – acel
Ce-i atacat – când lângă el
Un sprijin o să își găsească,
Mai bine-o să se-mpotrivească,
Precum și funia-mpletită
Mai greu este-njumătățită.
13Mai bine un copil sărac –
Gândit-am după al meu plac –
Copil sărac însă deștept
Și-n tot ce face, înțelept,
Decât un mare împărat,
Bătrân, care s-a arătat
Prin fapte dar și prin cuvinte,
Precum că e lipsit de minte
Și nu voiește ca să știe
Că trebuie-ndrumat să fie.
14Cel înțelept poate să iasă
Din temniță și poate ca să
Domnească și de nu-i avut,
Chiar de sărac el s-a născut.
15Pe toți cei vii i-am observat,
Atenți cum au înconjurat
Pe pruncul cari avea să fie
Urmașul la împărăție.
16Fără sfârșit era poporul
Care-l urma pe viitorul
Lui împărat. Totuși, acel
Care urma-va după el,
Nu va putea fi bucurat
De cel ce fi-va-ncoronat –
De toate câte-a făcut bune –
Căci și-asta e deșertăciune,
Precum asemeni toate sânt
Trudă și goană după vânt.
Selectat acum:
Eclesiastul 4: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca