Instabilitatea emoțională

Când șocul a dispărut, am căzut într-un moment de instabilitate emoțională care îmi era străin. Mă pierdusem pe mine însămi și îmi era dor de mine, dar nu știam unde mă dusesem sau cum să mă întorc.

Nu am înțeles niciodată pe deplin profunzimea cuvântului „devastare” până când nu am avut un avort spontan. Am fost aproape paralizată de durere. Cele mai mici lucruri mă făceau să plâng. Așa că... multe... lacrimi. În cele din urmă, am reușit să nu mă mai simt rușinată de lacrimi și să le accept. Dacă vedeam un nou-născut în magazinul alimentar și aveam o cădere emoțională în mijlocul culoarului, era în regulă.

Relațiile mele cu ceilalți au avut de suferit. Prietenia cu orice persoană însărcinată sau care avea un copil a fost o luptă excepțională. Pe măsură ce soseau aniversările și copiii lor creșteau sub ochii mei, le vorbeam din ce în ce mai puțin. Nu era vorba de nimic din ceea ce spuseseră sau făcuseră, pur și simplu nu puteam să înfrunt realitatea a ceea ce ar fi arătat viața mea.

În timp ce de obicei trăiam cu o scânteie continuă de creativitate, atunci eu eram pustiită. Nu aveam nicio motivație, nicio energie, nicio dorință. Mă întorceam la ecranul telefonului pentru a umple orele cu distracții goale, astfel încât să nu fiu nevoită să mă confrunt cu gândurile mele.

În timpul acestei perioade, nu am acționat cu înțelepciune, așa cum este ea descrisă atât de frumos în Iacov. Deși experimentarea instabilității emoționale face parte din procesul de suferință, nu îi ceream lui Dumnezeu să mă ajute să trec prin ea. Ca să fiu sinceră, pentru o vreme am fost blocată și am vrut să rămân blocată. Mi-aș fi dorit să fi îmbrățișat înțelepciunea lui Dumnezeu și să fi experimentat caracterul pe care El îl promite în Cuvântul Său: pur, iubitor de pace, sincer și plin de îndurare și de orice rod bun. În cele din urmă, mi-am dat seama că Îl ignoram chiar pe Cel care știa exact ceea ce trăiam și care dorea să fie prezent în durerea mea.