Disciplinele spirituale și evanghelizarea Mostră

Ziua a 8-a: Supunere

Cartea Habacuc se încheie cu o supunere puternică: 

Chiar dacă smochinul nu înflorește și în vii nu mai este rod, chiar dacă lipsește rodul din măslin și ogoarele nu mai dau hrană, chiar dacă turma din staul este nimicită și nu mai sunt vite în grajduri, eu tot mă voi bucura în Domnul și mă voi veseli în Dumnezeul mântuirii mele! (Habacuc 3:17-18)

Habacuc știa că lucrurile nu merg bine. Și totuși el nu s-a depărtat de Dumnezeu. Iov a acționat similar cu câteva milenii înainte, tot astfel a făcut și David. Caracteristicile unilaterale omni ale lui Dumnezeu îi dă dreptul să toarne peste toți lucruri bune și rele. În Matei 5:45 găsim scris: „El face să răsară soarele Lui peste cei răi și peste cei buni, și trimite ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți.”  

Disciplina spirituală a supunerii începe cu recunoașterea a cine este Dumnezeu. William Booth a spus odată: „Măreția puterii unui om stă în măsura supunerii lui.” Isus modelează aceasta. În grădina Ghetsimani El „S‑a aruncat cu fața la pământ, rugându‑Se și zicând: Tată, dacă este posibil, să treacă de la Mine paharul acesta! Totuși, nu cum vreau Eu, ci cum vrei Tu!” (Matei 26:39). El s-a supus Tatălui Său, despre care știa că dorește binele tuturor. El și-a pus încrederea în Cel despre care știa că merită să te încrezi.

Noi ne putem smeri pentru că suntem sub mâna puternică a unui Dumnezeu care salvează. Supunerea ne așază în locul corect în care am trebui să fim. Psalmul 91:4 ne oferă o ilustrație a acestui lucru: „El te va acoperi cu penele Sale, iar tu te vei adăposti sub aripile Lui. Credincioșia Lui este scut și zid protector.” Noi suntem turma pășunii Lui, și nu invers. Nu trebuie să uzurpăm controlul Lui ca și Rege și Păstor, fiindcă alături de El suntem în siguranță, dar despărțiți de El nu suntem nimic. 

Poziția noastră smerită ne reamintește că în calitate de Împărat al vieților noastre, Dumnezeu este acel împuternicit să ne trimită. Supunerea conduce spre evanghelizare. Ne supunem și ascultăm de tot ce ne poruncește Domnul. Evanghelizarea este o dovadă de dragoste, dar este bazată pe porunca ce am primit-o: „Prin urmare, duceți‑vă și faceți ucenici din toate neamurile…” (Matei 28:19). Acest gând ne îngrozește, dar este necesar să ne amintim că atunci când ne supunem întru-totul lui Dumnezeu, nu vom fi niciodată singuri: „Și iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului!” (Matei 28:20). 

Evanghelizarea noastră este evanghelizarea Lui. În timp ce împărtășim despre Isus, în adevăr, Duhul Sfânt este acela care lucrează. Supunerea noastră, exprimată în a arăta și a împărtăși dragostea lui Isus altora, este un umil act de închinare ce permite Duhului Sfânt să facă schimbare în noi și prin noi.

Întrebări de reflecție: 

• Îți pare supunerea descurajatoare sau consolatoare? De ce?
• Atunci când te gândești la supunere, ce îți vine în minte în momentul în care îți analizezi viața? 
• Care este relația dintre a fi supus și a fi ucenicul lui Hristos?
• Cum ne poate conduce supunerea în conversații mai frecvente și mai eficiente a mesajului Evangheliei?