Disciplinele spirituale și evanghelizarea Mostră

Ziua a 5-a: Solitudinea și liniștea

Tăcere. Nu mulți dintre noi au parte îndeajuns de ea, și când avem, nu știm ce să facem cu ea. Totuși Eclesiastul 3 ne spune că este o vreme pentru toate: pentru a jeli și a dansa, pentru a dărâma și a zidi, pentru a căuta și a pierde. Totalitatea experiențelor și emoțiilor umane ce caută să ne copleșească uneori își au vremea lor, așa ne reamintește Domnul. Dar cum înțelegem și procesăm noi acestea fără momentele ce își caută independența din agitația vieții noastre? Psalmul 46:10 este îndrăgit pe bună dreptate: „Opriți-vă și recunoașteți că Eu sunt Dumnezeu!“ 

Disciplina solitudinii și a liniștii începe cu a face loc ca Dumnezeu să vorbească inimilor noastre obosite. Venim să ne deschidem mâinile și inimile în anticiparea a ceea ce Dumnezeu ar putea să ne spună. Dacă suntem norocoși, Isaia 30:21 ar putea deveni realitate: „Iar dacă vă veți întoarce fie spre dreapta, fie spre stânga, veți auzi înapoia voastră o voce, zicând: «Aceasta este calea! Mergeți pe ea!»“ 

Atunci când neliniștea vieții se pierde în plan secund, începem să auzim ceva ce pare a fi străin. Poate fi aceasta vocea Domnului, ne întrebăm? În solitudine și liniște începem să auzim din nou vocea lui Dumnezeu. Lumea și grijile ei sunt împinse în planul secund ca și cum, pentru câteva momente, suntem în stare să redescoperim însemnătatea adevărului că Dumnezeu nu ne părăsește.

În solitudine și liniște găsim apropierea și măreția lui Dumnezeu în mod simultan. Când e tăcere, auzim cum picură robinetul, cum șuieră vântul în traiectoria sa printre frunze, și respirația constantă a unui câine ce dormitează. Lumea reînvie în liniște și noi redescoperim ce înseamnă că Dumnezeu susține universul și ținte totul în dreapta sa. Vedem frumusețea unui apus și simțim atingerea fină a unei perne. Dumnezeu este peste tot. 

În suspinele noastre, de asemenea ne reamintim că Dumnezeu este în toate. „Căci în El trăim, ne mișcăm și existăm“ (Fapte 17:28) Și în noi El a pus cele mai minunate daruri ale Sale. În a doua epistolă către Corinteni 1:21-22 citim: „Cel Care ne întărește împreună cu voi, în Cristos, și Care ne‑a uns, este Dumnezeu. El ne‑a și pecetluit și ne‑a dat în inimile noastre garanția Duhului.” Dragostea Sa este atât de vastă încât nu poate să nu sălășluiască și în inimile noastre. El este într-adevăr în toate și peste toate. 

Și în cele din urmă, solitudinea și liniștea ne conduc spre o închinare și venerare prin care Duhul Sfânt pune în noi nașteri de noi vieți prin mărturisirea evangheliei. Conștientizăm că mulți nu îl găsesc pe Dumnezeu în tăcere așa cum o facem noi. Înțelegem că prea mulți se întorc spre alte lucruri în loc să se întoarcă spre Domnul. Dar oare este adevărat că Dumnezeu dorește ca toți să fie mântuiți și să ajungă la cunoștința Lui? Este adevărat, ne spune Dumnezeu în timp ce stăm în tăcere. Liniștea noastră pentru alții, în domeniul credinței, devine asurzitoare pe durata timpului petrecut cu Dumnezeu. Liniștea în cele din urmă ne mișcă pe noi, să ținem mai multe discuții legate de Isus, viață și speranță.

Întrebări de reflecție 

• Îți pare tăcerea și liniștea descurajatoare, sau confortabile? De ce?
• Ai inclus clipe în care să îl asculți pe Dumnezeu în închinarea ta?
• În ce moduri putem folosi liniștea și solitudinea pentru ați consolida umblarea în credință, și a te apropia mai mult de inima lui Dumnezeu?
• Cum interacționează liniștea cu evanghelizarea?