Ioan 11:1-16

Era bolnav un oarecare Lazăr din Betánia, din satul Mariei și al Mártei, sora ei. Maria era aceea care îl unsese pe Domnul cu mireasmă și îi uscase picioarele cu părul ei. Fratele ei, Lazăr, era bolnav. Așadar, surorile au trimis să i se spună: „Doamne, iată, cel care-ți e prieten este bolnav!”. Auzind, Isus a zis: „Această boală nu este spre moarte, ci spre gloria lui Dumnezeu, pentru ca Fiul lui Dumnezeu să fie glorificat prin ea”. Deși Isus îi iubea pe Márta, pe sora ei și pe Lazăr, când a auzit că este bolnav, a mai rămas două zile în locul în care era. Abia după aceea le-a spus discipolilor: „Să mergem din nou în Iudéea!”. Discipolii i-au spus: „Rabbí, acum căutau iudeii să te bată cu pietre și tu mergi iarăși acolo?”. Isus a răspuns: „Oare nu sunt douăsprezece ore într-o zi? Dacă cineva umblă în timpul zilei, nu se poticnește, pentru că vede lumina acestei lumi. Însă dacă cineva umblă în timpul nopții, se poticnește, pentru că lumina nu este în el”. După ce a spus acestea, a adăugat: „Lazăr, prietenul nostru a adormit, dar mă duc să-l trezesc”. Atunci discipolii i-au zis: „Doamne, dacă doarme, va fi salvat!”. De fapt, Isus vorbise despre moartea lui, dar ei credeau că vorbește despre somnul obișnuit. Așadar, Isus le-a spus deschis: „Lazăr a murit și mă bucur pentru voi că nu eram acolo, pentru ca voi să credeți. Dar să mergem la el!”. Atunci Tóma, cel numit Geamănul, a spus celorlalți discipoli: „Să mergem și noi ca să murim cu el!”.