Ieremia INTRODUCERE
INTRODUCERE
Titlul și autorul.
Ieremía (650/655-587 î.C.) domină cu personalitatea lui religioasă și profetică perioada finală a Regatului lui Iùda, căzut odată cu distrugerea Ierusalímului, în 587 î.C., sub atacul armatei babiloniene, la ordinele lui Nabucodonosòr. Perioada turbulentă a activității sale profetice a făcut din Ieremía omul contrastelor violente, nu numai religioase, ci și politice, cu poporul său și în special cu clasele conducătoare. În viziunea lui, mântuirea profetică a lui Iùda trecea printr-o reînnoită fidelitate față de alianța cu Domnul și ascultarea glasului profetului său, care îi arăta căile.
Numele de „Ieremía” este descriptiv-teoforic. Explicația etimologică cea mai probabilă a numelui este dată de verbul „rāmâ”, care înseamnă „a înălța” sau „a arunca”, și sufixul teoforic „yāhû” și înseamnă „cel care este înălțat de Domnul” sau „cel care îl înalță pe Domnul”. De-a lungul misiunii sale profetice, cele două semnificații se completează reciproc.
Tatăl său, Hilchía, aparținea de clasa sacerdotală și, deci, Ieremía era preot. Nu trebuie insistat prea mult asupra identificării acestui Hilchía cu marele preot din 2Rg 22,8. Totuși, se poate presupune că familia lui Ieremía aparținea descendenței lui Abiatàr, marele preot care a fost implicat, împreună cu Adonía, la succesiunea tronului lui Davíd, împotriva fratelui său, Solomòn, și, prin urmare, a fost îndepărtat și exilat de acesta în ținutul Anatòt, astăzi Tell Kharrubèh, localitate la 5 km nord de Ierusalím (1Rg 1,25; 2,26-27).
Analizând îndeaproape misiunea de profet și activitatea lui Ieremía, reiese o nuanță care îl distinge de profetul obișnuit, dar rămâne totuși încadrat în conceptul fundamental de „interlocutor în numele Domnului”. Misiunea încredințată de Domnul lui Ieremía nu este chemarea generică la observarea iahvismului, ci este exprimată printr-o serie de șase verbe (Ier 1,10), patru negative („a dezrădăcina”, „a demola”, „a dărâma” și „a distruge”) și două pozitive („a zidi” și „a planta”). Aceste verbe, care pot fi definite ca „ministeriale”, își dobândesc valoarea definitivă în dependența de voința divină exprimată prin formula „astăzi te stabilesc” (Ier 1,10a).
Evaluarea lui Ieremía în Dan 9,2; 2Cr 36,21; Esd 1,1 reprezintă o apreciere pe plan literar profetic. Numai începând de la Ben Siràh (Sir 49,6-7) – care, în Elogiul Strămoșilor, îl reconsideră pe omul din Anatòt reluând cele șase verbe și motivând insuccesul misiunii lui „deși a fost consacrat profet încă din sânul mamei” – și, mai apoi, în 2Mac 2,1-8; 15,12-16, Ieremía începe să aibă acea recunoaștere istorică ce îl pune înaintea altor profeți mari. Reevaluarea lui apare evidentă în special cât privește problema așteptării profetico-mesianice propusă de Cristos în celebrul interogatoriu al apostolilor (Mt 16,13-14; Lc 9,19).
Profeția pe care stă sub numele de Ieremía este formată din 52 de capitole, la care se adaugă, ca un fel de apendice, Cartea lui Barùh și Scrisoarea lui Ieremía.
Deși are un scop și un caracter religios, Cartea lui Ieremía conține abundente informații istorice și aluzii cu caracter arheologic.
Textul ebraic al lui Ieremía, cu cele 52 de capitole, este al doilea ca întindere dintre profeți (primul este Isaía, cu 66 de capitole), al cincilea în lista generală a Vechiului Testament (în ordine: Psalmi, 150; Isaía, 66; 1-2Cronici, 65; 1-2Samuèl, 55) și printre cele mai voluminoase din literatura vetero-testamentară. Păstrarea textului este considerată satisfăcătoare, fapt pentru care intervenția critică, cu excepția câtorva pasaje, nu are mare importanță.
Versiunea greacă prezintă probleme care rămân și astăzi nerezolvate. Mulți s-au străduit să studieze relația dintre textul ebraic și cel grec al lui Ieremía. Tendințele sunt variate, unii alegând scurtimea textului grec, alții, lungimea textului ebraic. Dintre versiunile latine, VL dinaintea sfântului Ieronim reproduce versiunea greacă și oferă un oarecare interes sub aspect filologic și lingvistic. Vg, traducerea făcută de sf. Ieronim între 391-394 d.C. direct din textul ebraic, prezintă unele diferențe, uneori de preferat față de textul original însuși.
Teologia.
În Ieremía, reforma politico-religioasă poate fi înțeleasă numai ca expresie a vocației lui unice la profetism și a misiunii care i-a fost încredințată de Domnul. Chiar dacă Ieremía reia, în linii generale, marile idei tradiționale din Isaía, din Osèa și din Àmos, le imprimă o forță personală care atinge uneori culmile celei mai profunde pasiuni sau ale celei mai înalte lirici în descrierea prezenței divine, mai întâi în istoria poporului său, pe care o extinde apoi la efectele asupra omului în general.
Concepția despre Yhwh. În general, Dumnezeu nu este studiat sau descris în el însuși, ci în relația cu lumea (în calitate de creator) și cu oamenii (în calitate de providență, bunătate și dreptate divină), în special cu poporul ales (alianța veche și nouă, care trebuie să se stabilească în epoca mesianică).
Toate acele fenomene care, prin forța lor, îl lovesc pe om, provocând în el sentimente de teamă și de adorație, sunt pentru Ieremía motiv de accentuare a stăpânirii suverane a Domnului, care tinde să păstreze lucrarea mâinilor sale cu înțelepciune și inteligență (Ier 10,7.11-12).
În relațiile cu omul, Domnul tinde să se reveleze pe el însuși în întregime prin manifestările naturii sale pe care, în sens teologic, le numim atribute. Față de om, Dumnezeu își pune în act tăria, căreia niciunul nu poate să-i facă față. Acest atribut este tratat pe lung în relațiile dintre Yhwh și idoli, în Ier 10,1-16; 46,1-25; 47,17; 49,3. Întrucât sunt creație a omului, toți idolii sunt lucrările cele mai slabe, lipsite de viața pe care omul o posedă prin participare divină.
Ca expresie a acestei tării, Domnul își manifestă „dreptatea” față de om fie printr-o relație directă cu poporul lui Israèl, fie cu popoarele care îl oprimă. Sunt ușor de înțeles astfel expresiile: „Domnul cercetează rărunchii și inima” (Ier 11,20; cf. 12,3; 16,17; 17,10 etc.) și „Domnul răsplătește după dreptate”. În baza acestei dreptăți, care nu admite competitori și nici contestatari, Domnul aplică și îndeplinește orice cuvânt sigilat prin alianța de la muntele Sinài. În aplicarea acestei dreptăți, Domnul nu uită să fie „milostiv”. Milostivirea divină precede dreptatea: Ier 3,12; 4,27; 5,18; 9,23; etc.
Alianța sinaitică și alianța cea nouă. Chiar dacă referințele explicite la alianța sinaitică sunt puține, ele au o anumită frecvență și o mare importanță: „eu voi fi pentru ei Dumnezeu și ei vor fi poporul meu” (Ier 7,23; 11,4; 24,7; 30,22; 31,1) și este bazată doar pe alianța din Ex 16,12; 19,5 etc.; Dt 29,13 etc. Atitudinea față de alianță se rezolvă, în mod constant, în binomul: „observarea = bunăstare” și „încălcarea = pedeapsă”. Angajarea bilaterală este condiția indispensabilă pentru relația dintre Dumnezeu și poporul său.
Păcatul. În relație cu alianța, Ieremía judecă faptele poporului și de aici ia naștere conceptul de păcat, în care se recunoaște un aspect dublu: subiectiv și obiectiv. Primul aspect se referă la dispoziția poporului, care pentru Ieremía trebuie să fie întotdeauna conștient de ceea ce vrea. Pentru a descrie acest comportament, termenul fundamental este acela de „šᵊrirût” (= „încăpățânare, împietrire”), care este legată constant de părțile psihologice vitale ale omului: inteligența (exprimată în mod metaforic cu „grumazul”) și inima (sediul afectivității). De „šᵊrirût” depind termenii „rāʿâ” („răutate”), „ʿáwōn” („păcat”), „Pešaʿ” („răzvrătire, nelegiuire”), „ʾéwîl” („nebunie, impietate”) și, cu referință la cult, „tôʿēbâ” („lucru abominabil, idol”). Tot acest complex terminologic constituie „Hāṭāʾ”, care este păcatul prin excelență.
În predica sa, profetul scoate în evidență o serie de situații anormale care se întâmplă în societate, cum ar fi violențele sociale de orice fel (cf. Ier 5,1 șu; 7,9; 8,10; 14,13; 23,1 șu etc.). Toate acestea au un caracter social, adică de relație între om și om, și cer intervenția divină pentru ca să fie restabilită dreptatea. Diferit însă este păcatul de luxurie (cf. Ier 2,23-25; 5,8 etc.). Acesta nu este considerat în sine, ci în contextul în care păcatul este săvârșit.
Viitorul este constituit din trei elemente: alianța cea nouă, jurământul cel nou și păstorul cel nou (concepția mesianică). Dacă al treilea element, cu ideea sa mesianică, se întâlnește și la alți profeți, ca Isaía și Mihèia, primele două pot fi declarate specifice lui Ieremía. De alianța cea nouă este vorba în Ier 31,31-34, de care este legată circumcizia viitoare în Ier 9,24-25. De jurământul cel nou însă este vorba în Ier 16,14-21, iar de păstorul cel nou, în 23,1-8; 33,14-18.
Structura.
Cartea profetului Ieremía poate fi împărțită astfel:
TITLU (1,1-3)
I. ORACOLE ÎMPOTRIVA LUI IÙDA ȘI A IERUSALÍMULUI (1,4–24,10):
în timpul lui Iosía (1,4–6,30);
în timpul lui Ioiachím (7,1–20,18);
după Ioiachím (20,1–24,10)
II. BABILÒNIA, FLAGELUL DOMNULUI (25,1-13)
III. INTRODUCERE LA ORACOLELE ÎMPOTRIVA NEAMURILOR (25,14-38)
IV. PROFEȚII DESPRE FERICIRE (26,1-24)
V. MESAJ CĂTRE CEI DIN EXIL (27,1–29,32)
VI. CARTEA MÂNGÂIERII (30,1–31,40)
VII. ADĂUGIRI LA CARTEA MÂNGÂIERII (32,1–33,26)
VIII. DIVERSE (34,1–35,19)
IX. SUFERINȚELE LUI IEREMÍA (36,1–45,5)
X. ORACOLE ÎMPOTRIVA NEAMURILOR (46,1–51,64)
XI. APENDICE (52,1-34)
Selectat acum:
Ieremia INTRODUCERE: VBRC2020
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2020 Departamentul de Cercetare Biblică al Diecezei Romano-Catolice de Iași