Cântarea cântărilor 7:1-9

„Fată de domn, ce minunate Îți sunt picioarele-ncălțate, Frumos, cu-ncălțămintea lor. Văd rotunjimea coapselor, Drept lănțișoare minunate Care, la gât sunt atârnate, După ce tocmai au ieșit Din mâini de meșter iscusit. Rotund pahar, pântecul tău Îmi pare-a fi. Din bolul său, Nu-i lipsă vinu-mbietor Cu-al său buchet mirositor. Un snop de grâu, de soare prins, E trupul tău, cu crini încins. Privesc la sânii tăi și-mi par Doi pui de cerb. Când mă uit iar, Îmi par doi gemeni, bunăoară, Ca și doi pui de căprioară. Gâtul ți l-am asemuit Cu-n turn, din fildeș construit. Asemeni iazurilor care La poarta Bat-Rabin le are Hezbonul, ochi-ți îmi zâmbesc; Iar nasul tău, când îl privesc, Turn în Liban, mie îmi pare, Privind către Damasc, în zare. Mă uit la capul tău, iar el E-asemeni muntelui Carmel Și părul ce-l împodobește, Ca purpura se dovedește!… Privesc la tine, fascinat: Frumoasă ești, cu-adevărat, Iubita mea! Ești ne-ntrecută Și ești atâta de plăcută, În sânul desfătărilor! Asemenea finicilor, Este statura-ți minunată, Iar sânii, struguri, ți se-arată. Îmi spun: „Eu, în finic, mă sui Și-am să apuc crengile lui!” Atuncea, sânii au să-ți fie Precum sunt strugurii din vie, Iar răsuflarea-ți va avea Mirosul merelor din ea. Un vin ales, toarnă-a ta gură, Ce curge lin și cu măsură, Fiind răspunsul ce-l oferi La ale mele mângâieri Pe cari, pe buze, îl simțim Atuncea când noi adormim!”