Romani 7:9-25

Odinioară, când eram Fără vreo Lege, eu trăiam. Dar când porunca a fost dată, Păcatul a-nviat de-ndată, În timp ce eu m-am pomenit, Atunci, prin el, că am murit. Astfel, porunca hărăzită Mie, spre a-mi fi dăruită, În urmă, viața, s-a vădit, Că moarte, mi-a pricinuit. Pentru că ea, prilej a dat, Păcatului, ce, imediat, Venit-a și m-a amăgit Și – prin poruncă – m-a lovit, Cu moartea. Iată, am văzut – Și este bine de știut – Că Legea-i sfântă, negreșit, Și că porunca-i s-a vădit Sfântă, mereu, dreaptă și bună. Dar, cineva poate să spună: „Atunci, un lucru bun mi-a dat Moartea? Așa s-a întâmplat?” Nici vorbă! Fără îndoială, În felu-acesta, la iveală, Mai mult, acum, s-a arătat Cum e – de fapt – acest păcat, Căci mi-a adus moartea, vă spun, Chiar printr-un lucru ce e bun. Astfel, păcatul, ne-ndoios, Se-arată a fi păcătos Din cale-afară, dovedit De faptul că el s-a slujit, Mereu, doar de acea poruncă, Și-asupra mea, moarte aruncă.” „Într-adevăr, duhovnicească E Legea; să nu se-ndoiască Nimeni, de acest fapt. Dar eu Sunt pământesc și, tot mereu, Sunt rob, păcatului vândut. Nu știu ce fac sau ce-am făcut: Nu fac ceea ce aș vrea eu, Ci fac tot ce urăsc, mereu. Deci, dacă nu fac ce doresc, Prin acest fapt mărturisesc Că este bună astă Lege; Și-atunci, nu ea – se înțelege – Va face lucrul arătat, Ci săvârșit e de păcat, Pentru că el șade în mine. Într-adevăr, iată, știu bine – Și, cu durere, pot să spun – Că n-am în mine, nimic bun; Nimic bun n-o să se găsească Ascuns, în firea pământească. Vreau să fac bine – am voință – Dar văd că mi-e cu neputință. Căci binele ce îl doresc, Nu pot, nicicând, să-l împlinesc, Dar răul ce nu-mi e pe plac – Și nu-l doresc – acela-l fac. Și dacă astfel făptuiesc Lucruri pe cari nu le voiesc, Nu-s eu acela ce le face, Ci este cel ce nu-mi dă pace: Este păcatul cari, știu bine, Precum că locuiește-n mine. Vă rog, acum, a mă-nțelege. Găsesc în mine, astă lege: Vreau să înfăptuiesc doar bine, Dar răul e lipit de mine. Căci după omul interior, Mărturisesc dar, fraților, Că Legea de la Dumnezeu, Plăcută-mi este, tot mereu. În ale mele mădulare, Neîncetat, simt cum apare O lege ce-i deosebită, Luptând cu legea dobândită Și acceptată de-a mea minte. Aceasta – să luați aminte – Rob m-a făcut, neîncetat, Al legii date de păcat, De care-am zis că loc își are În ale mele mădulare Și care-n gheara ei mă ține. Atâta spun: O, vai de mine, Căci iată, sunt nenorocit! De cine, fi-voi izbăvit, De trupul care-o să mă poarte, Neîncetat, doar către moarte?… Dar mulțumiri fie, mereu, Aduse, pentru Dumnezeu, Prin Domnul nost’, Hristos Iisus. Astfel, cu mintea, țintesc sus, Ca să-I slujesc lui Dumnezeu; Cu firea, însă, este greu, Căci firea mea e pământească Și, astfel, o să mă silească Să îi slujesc păcatului, Fiind supusă legii lui.”