Romani 4
4
1„O întrebare-acuma am:
Strămoșul nostru – Avraam –
Ce a putut primi el, oare,
Doar prin credința ce o are?
2Avram – dacă e socotit,
Prin fapte, drept neprihănit –
Se poate lăuda, mereu,
Dar nu față de Dumnezeu.
3Mai țineți minte ce s-a zis,
Ceea ce, în Scripturi, s-a scris?
„Avram, pe Domnul, L-a crezut
Și, acest lucru, a plăcut;
Iar Dumnezeu l-a socotit
Precum că e neprihănit.”
4Aceluia care lucrează,
O plată i se datorează,
Iar plata ce-i e cuvenită,
Nu îi e, drept har, socotită,
Căci plata care i s-a dat
Îi este dreptul datorat.
5Acuma dar, omul acel
Cari nu lucrează, însă, el,
Credință numai, dovedește,
În Cel care îl socotește –
Pe păcătos – neprihănit,
Ajunge-va ca socotit
Să-i fie felul de gândire –
Credința lui – neprihănire.
6David îi spune „fericit”,
Celui pe cari, neprihănit,
Ajunge-a-l socoti, mereu –
Fără de fapte – Dumnezeu.
7„Ferice este” – zice el –
„Neîncetat, de omu-acel
Cu făr’delegi și cu păcate,
Acoperite și iertate!
8Ferice e de omul care,
În seamă, Dumnezeu nu are
Să îi mai țină nici un rău,
Iertându-l de păcatul său.”
9Dar astă „fericire”, oare,
O au numai aceia care
Se află, împrejur, tăiați,
Sau poate și cei netăiați?
Căci zicem – cum am amintit –
Că „lui Avram, i-a socotit
Domnul, credința arătată,
Neprihănire”. Totodată,
10Întreb: cum i s-a socotit
Credința? După ce-a primit
Tăierea, precum Legea cere,
Sau înainte de tăiere?
Nu când era-mprejur tăiat,
Ci pe când fost-a netăiat.
11Tăierea împrejur – știți voi –
Dată drept semn i-a fost, apoi,
Ca o pecete ce-a-ntărit
Neprihănirea ce-a primit
Prin crezul ce l-a arătat,
Pe când fusese netăiat.
Și toate-acestea, fraților,
Spre a fi tatăl tuturor
Celor ce cred, dar netăiați,
Sunt, împrejur, acum, aflați,
Ca să le fie socotită –
Și lor – credința dovedită,
Neprihănire. Totodată,
12Avram trebuie a fi tată
Și pentru cei cari, netăiați,
Sunt, împrejur, acum, aflați,
Care credință-au arătat
Și care, astfel, au călcat
Pe urma ce a fost lăsată
De către-Avram – al nostru tată –
Pe vremea când, nimeni, din jur,
Nu se tăiase, împrejur.”
Moștenirea vine prin credință
13„Făgăduința Domnului,
Pentru Avram și toți ai lui –
Pe baza cărei, avem știre,
Că lumea-i fi-va moștenire –
Într-adevăr, n-a fost făcută
Pe baza Legii, ci ținută
Numai pe-acel temei pe care,
Neprihănirea doar îl are
Și care este dobândită
Printr-o credință dovedită.
14Căci dacă sunt moștenitori
Doar cei ce-s aparținători
De Lege – și se țin de ea –
Credința nu va mai avea
Nici o valoare-atunci, căci iată,
Zadarnică ea se arată,
Iar dacă e zădărnicită,
Făgăduința-i nimicită.
15Pentru că Legea, cum se știe,
Aducătoare-i de mânie.
Unde nu-i lege, se-nțelege
Că nu vor fi călcări de lege.
16Moștenitori – s-aveți știință –
Făcuți vor fi, doar prin credință,
Căci se dorește, așadar,
Ca ei, făcuți a fi, prin har,
Pentru a fi chezășuită
Făgăduința dăruită
Întregii seminții, pe care,
Părintele Avram o are:
Nu numai pentr-o seminție,
Care – așa precum se știe –
Sub Lege-acuma, e aflată,
Ci și pentru aceea dată
Doar de credința ei cea mare,
Cari este asemănătoare
Cu-a lui Avram, al nostru tată –
17Așa precum s-a scris odată:
„Te-am rânduit, ca tu să vii
Și, pentru mulți, tată, să fii.”
În fața Domnului, astfel,
Tată al nostru, este el,
Căci el, pe Domnul, L-a crezut
Și, prin credință, a știut
Că El, pe morți, îi înviază,
Că-n fața Lui se-nfățișează
Lucruri care nu au ființă,
Venind după a Sa voință.
18Nădăjduind neîncetat –
Și-atunci când nu s-a arătat
Nici o nădejde – a crezut
Și-n felu-acesta a putut
S-ajungă, multor neamuri, tată,
Precum i s-a promis odată:
„Nespus de mult, te voi sălta
Și voi spori sămânța ta”.
19Și pentru că s-a dovedit
Tare-n credință, n-a privit
La trupul său ce-mbătrânise –
Aproape-un secol împlinise –
Și nici la Sara, cari, nici ea,
Copii, să aibă, nu putea.
20Nicicând, Avram nu s-a-ndoit,
De ce i-a fost făgăduit,
De Dumnezeu – prin necredință –
Ci tare, în a sa credință,
Slavă I-a dat, lui Dumnezeu,
21Încredințat, că El, mereu,
Tot ceea ce făgăduiește,
Cu siguranță, împlinește.
22Astfel, credința lui vădită,
„Neprihănire-i socotită”.
23Cuvintele care s-au scris –
Adică ceea ce v-am zis,
Cum că „credința-i dovedită,
Neprihănire-i socotită” –
Nu-i pentru el doar, căci, apoi,
24Scrise au fost și pentru noi,
Care, în urmă, am venit,
Ca să ne fie socotit
Și crezul nostru-n acest fel,
Pentru că noi credem în Cel
Cari, din mormânt, L-a ridicat
Pe Domnul nost’, când L-a-nviat,
Din moarte, pe Hristos Iisus.
25El a fost dat, precum am spus,
Pentru a noastră făr’delege
Și a-nviat – se înțelege –
Pentru că fost-am socotiți
A fi și noi, neprihăniți.”
Selectat acum:
Romani 4: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca
