Apocalipsa 19
19
1„După aceea, un glas tare,
Puternic – ca de tunet mare –
Din înălțimi, s-a auzit
Și, „Aleluia!”, a rostit.
„A Domnului este, mereu –
A marelui nost’ Dumnezeu –
Puterea, cinstea, mântuirea,
Slava, precum și stăpânirea!
2Căci judecățile rostite,
De Dumnezeu, sunt dovedite
A fi, mereu, adevărate,
Făcute numai cu dreptate.
Iată că El a judecat,
Pe curva care a stricat
Pământul, cu curvia ei
Și-apoi, i-a răzbunat pe-acei
Care-I sunt robi, căci s-a vărsat
Sângele lor, nevinovat,”
3A doua oară-am auzit,
Cum, „Aleluia!” a rostit
Glasul care venea de sus
Și-aste cuvinte le-a mai spus:
„Iată dar, că al ei fum greu,
Spre ceruri, va urca, mereu,
Căci înspre vârful norilor,
Suie, în vecii vecilor!”
4Îndată, toți bătrâni-acei –
Cari douăzeci și patru-s ei –
Și cu făpturile acele –
Care sunt vii și patru-s ele –
S-au închinat pân’ la pământ,
În fața Tatălui Cel Sfânt –
Care, așa precum se cade,
Pe-al Său jilț, de domnie, șade –
Și, „Aleluia!”, au strigat,
Și „Amin!”, când au încheiat.
5Un glas s-a auzit să vie,
Apoi, din jilțul de domnie,
Care a zis: „Lui Dumnezeu,
Să Îi dați laudă, mereu,
Voi toți cari, ai Lui robi, sunteți
Și cari, de El, teamă aveți!
Să-L laude dar, fiecare,
De la cel mic, la cel mai mare!”
6Am auzit un alt glas, cari
Vuiet părea, de ape mari,
Sau tunetul dezlănțuit.
El, „Aleluia!”, a rostit.
„Al nostru Domn și Dumnezeu,
Atotputernic e, mereu!
A început să-mpărățească
Și-n veci, are să stăpânească!
7E timpul să ne bucurăm,
Veseli să fim, slavă să-I dăm,
Căci este nunta Mielului
Și iată că soția Lui
E gata și s-a pregătit:
8In alb, să-mbrace – a primit –
Strălucitor, fin și curat.
(Inul subțire a-nsemnat
Faptele sfinților, vădite
A fi, mereu, neprihănite.)
9Apoi, un glas s-a auzit,
Care, să scriu, mi-a poruncit.
Eu am făcut precum mi-a zis
Și iată ceea ce am scris:
„Ferice de acei pe care,
Oaspeți, la nuntă, Mielu-i are!”
Apoi mi-a zis: „Acestea sânt,
Cuvintele Tatălui Sfânt!
Acestea sunt – să țineți minte! –
Adevăratele cuvinte,
Cuvintele lui Dumnezeu!”
10Atunci, în mare grabă – eu –
Jos, la pământ, m-am aruncat,
Vrând, lui, să mă închin, îndat’.
Dar el mi-a zis: „Să te ferești,
Așa ceva, să făptuiești!
Un lucru vreau, să îl știi bine:
Și eu sunt slujitor, ca tine –
Ca ai tăi frați – și ne-ndoios,
Țin mărturia lui Hristos.
Lui Dumnezeu, necontenit,
Să te închini tu, negreșit!
(Căci duh este – de prorocire –
A lui Iisus mărturisire.)”
11Apoi – la fel ca într-un vis –
Mi-a apărut cerul deschis
Și un cal alb, eu am zărit.
Acela cari l-a călărit,
„Cel credincios” este chemat,
Precum și „Cel adevărat”.
De El, sunt toate, judecate,
Căci El se luptă cu dreptate.
12Precum e para focului,
Așa erau și ochii Lui.
Pe cap, cununi, El a purtat,
Care erau de împărat.
Un nume, scris, El mai avea,
Pe care nimeni nu-l știa,
Pentru că numele acel
E cunoscut numai de El.
13Haina, care-i de El purtată,
Era, în sânge, înmuiată,
Iar „Al lui Dumnezeu Cuvânt”
Este al Său Nume, Preasfânt –
Sau altfel spus, Numele Lui,
Este „Cuvântul Domnului”.
14Oștirile, din cer, veneau,
Pe urma Lui și călăreau
Cai albi, fiind înfășurate
În straie albe și curate,
Țesute dintr-un rând de fire,
Care erau din in subțire.
15Din a Lui gură, se vedea
Cum că o sabie ieșea,
Pe Neamuri, ca să le lovească
Și-n urmă, să le cârmuiască,
Cu un toiag de fier. El are,
Apoi, să calce, în picioare,
Teascul cu vinul de furie –
Teascul cu vinul de mânie –
Al Celui care e, mereu,
Atotputernic Dumnezeu.
16Pe coapsă și pe strai, scria
Numele care Îl avea,
Și-anume, „Domn al domnilor”
Și „Împărat al tuturor”.
17În urmă, mi s-a arătat
Un alt înger, care a stat
Apoi, în față-mi, în picioare.
El era așezat în soare,
Iar păsărilor ce-au zburat,
Prin ceruri, astfel le-a strigat:
„Veniți aici! Vă adunați
Cu toate, să vă ospătați!
Căci Dumnezeu, pe fiecare,
Vă cheamă la ospățu-I mare!
18Veniți acum, ca să mâncați!
Veniți ca să vă ospătați,
Cu carnea împăraților,
Cu carnea căpitanilor,
Cu carnea celor ce-au luptat
Și vitejie-au arătat,
Cu carnea celor care sânt
Slobozi sau robi, pe-acest pământ,
Cu carnea oamenilor cari
Sunt mici în lume, sau sunt mari!”
19Și am văzut fiara cea mare
Și pe-mpărații ce îi are –
Cu oștile ce-i însoțeau –
Că pregătiți cu toți erau,
Șezând în așteptare-apoi,
Gata să-nceapă un război,
Cu Cel care era călare
Și cu a Lui oștire, mare.
20Fiara, după ce-a fost învinsă,
Ajunsa-n urmă a fi prinsă;
Cu ea, prorocul mincinos
A fost și el prins, ne-ndoios.
El este cel care făcea
Semne, cu care-i amăgea
Pe toți cei cari au căpătat
Semnul și-apoi, s-au închinat
Icoanei fiarei. Amândoi,
Prinși și-aruncați au fost apoi –
De vii – într-un anume loc,
Care e iazul cel de foc.
Pucioasă, iazu-acela are
Și arde fără încetare.
21Cu sabia care ieșea
Din gura Celui ce ședea –
Pe calul Său cel alb – călare,
Au fost uciși toți ceilalți care,
În oastea fiarei, s-au aflat,
Iar păsările i-au mâncat.”
Selectat acum:
Apocalipsa 19: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca
