Psalmii 9:1-20

Voi lăuda pe Domnul meu, Din toată inima, mereu. Minuni câte-a înfăptuit, Eu le voi fi istorisit. Tu Doamne, îmi ești bucurie. Din Tine, îmi fac veselie Și – Prea Înalte Dumnezeu – Am să-Ți cânt Numele, mereu. Căci iată, toți vrăjmașii mei Dau înapoi, pentru că ei Se clatină – nu pot a sta – Ci pier cu toți, în fața Ta. Dreptatea, Tu mi-o sprijinești Și pricina mi-o întărești. Ești așezat, din veșnicie, Pe al Tău scaun de domnie, Căci Tu ești drept judecător. Pedeapsă dai neamurilor, Iar numele au să le fie Șterse apoi, pentru vecie. S-au dus vrăjmașii, într-un ceas! Nici unul nu a mai rămas. Niște ruine doar mai sânt, Împrăștiate pe pământ Ei au pierit, dar Dumnezeu, În veac va-mpărăți, mereu. El și-a gătit acuma – iată – Scaunul Său de judecată. Dreptate-mparte Dumnezeu, Și judecă lumea, mereu. Nu face vreo deosebire Și astfel – fără părtinire – Popoarele pământului, Le judecă din jilțul Lui. Doar Domnul este, negreșit, Scăparea celui asuprit – Celui ce este în necaz – Înseninând al lui obraz. Toți oamenii din astă lume Care cunosc al Tău Sfânt Nume, Se-ncred în Tine, căci Tu ești Cel care nu îi părăsești Pe cei care Te-au căutat Și pe-a Ta cale au umblat! Domnul, mereu, împărățește Și în Sion El se găsește. Cântați cu toții, Domnului, Vestiți apoi, isprava Lui! Lucrările Lui de sub soare Vestiți-le printre popoare! Căci sângele nevinovat, De către El e răzbunat. De toți aceia care sânt Nenorociți pe-acest pământ, Își amintește, ne-ncetat, Căci al lor strigăt, nu-i uitat. O Doamne, Dumnezeul meu, Arată-mi mila Ta, mereu! Tu vezi ticăloșia-n cari, Dușmanii mei cei mulți și mari, Acum, pe mine, m-au adus. Ridică-mă, o Doamne, sus! Ia-mă de la acele porți Care-i veghează pe cei morți, S-aduc laude Domnului La porțile Sionului, Și să mă bucur, ne-ncetat, De mântuirea ce mi-ai dat. În gropile ce le-ai făcut, Iată că neamuri au căzut. În lațu-ascuns, de Tine-ntins, Ele, picioarele, și-au prins. Atunci când Domnul Se ivește, Dreptate-n juru-I, împărțește. Cel rău, în lucrul mâinii lui, Prins este-n fața Domnului. Spre locuința morților Merge poporul răilor, Și neamuri care au uitat De Dumnezeu, neîncetat. Nenorocitul n-o să fie Uitat de Domnul, pe vecie. Nădejdile sărmanului Nu pier în veacul veacului. Te scoală Doamne! Nu lăsa Ca omul, cu puterea sa, Să poată birui vreodată! Doamne, să chemi la judecată, Pe neamurile care sânt Aflate pe al Tău pământ! Aruncă groaza Doamne-n ei, Să știe oamenii acei Căci numai niște oameni sânt, Iar Tu ești Dumnezeul Sfânt!