Când am privit cu jind ‘napoi
La cei nelegiuiți, și când
Văzut-am cât de fericiți
Sunt răii. Este-adevărat,
De tulburări ei sunt scutiți
Până la moarte și-ncărcat
Li-e trupul de grăsimi. Acești
Nu sunt cum ceilalți sunt loviți;
De suferințe omenești
N-au parte, ei fiind scutiți.
Mândria, salbă, le-a slujit;
Iar asuprirea este cea
Cari, ca o haină, i-a-nvelit.
Pe-ale lor fețe, grăsime
Le-a umflat ochii. Au primit
Mai mult chiar decât ei gândesc,
Decât inima le-a dorit.
De-aceea râd și le vorbesc
Cu răutate-asupritor,
De sus – de parcă mai mari sânt
Decât toți ceilalți – tuturor.
Limbile lor, peste pământ,
În goană au cutreierat,
Iar glasul lor, spre zări pornit,
Până la cer s-a înălțat.
De-aceea lumea a venit,
Grăbită, la acești mișei,
Căci înghit apă ne-ncetat,
Și îndrăznesc a zice-n ei:
„Din tot ceea ce s-a-ntâmplat,
Ce va cunoaște Dumnezeu?
Ce poate oare, El să știe?”
Așa gândesc cei răi, mereu,
Sporindu-și a lor bogăție.
Degeaba eu m-am curățit
Și mâinile mi le-am spălat:
În fiecare zi-s lovit
Și de pedeapsă apăsat.
De-aș zice: „Vreau ca să vorbesc
La fel precum vorbesc cei răi”,
Credință nu mai dovedesc,
Față de toți copiii Tăi.
La aste lucruri, m-am gândit:
Să le-nțeleg am încercat,
Însă-n zadar m-am străduit,
Căci n-am putut, pân’ n-am intrat
În Casa sfântă-a Domnului.
Abia acolo am văzut
Care e soarta răului
La urmă; și am priceput
Aplicația Biblia
Aplicația Biblia pentru Copii
