Psalmii 18:1-32

Doamne – tăria mea, mereu – Din inimă Te iubesc eu! Tu, stâncă și cetate-mi ești! Tu Doamne, doar, mă izbăvești! În Tine, mă ascund mereu, Căci stâncă-mi ești și scut al meu. Tu Doamne ești a mea tărie Și-ntăritură, pe vecie! Iată că eu doar am strigat „Să fie Domnul lăudat!” Și-ndată fost-am izbăvit De cei care m-au dușmănit. Când moartea mă înconjura Cu legături și mă-ngrozea Cu râurile de pierire, Când mă prinsese-n stăpânire Înfășurările pe care Singur mormântul doar le are, Când lanțul morții m-a cuprins – În strâmtorarea ce m-a prins – Eu, către Domnul, am strigat Și-n ajutor eu l-am chemat. El, din înaltul cerului – De unde e lăcașul Lui – M-a auzit când L-am strigat, Și-atunci urechea Și-a plecat La glasul meu. M-a auzit Și-n urmă, El a zguduit Pământul și a clătinat Munții în temelii, de-ndat’, Căci El a vrut ca să se știe Că s-a stârnit a Lui mânie. Pe nări, El, fum, a aruncat Și foc, din gură, a vărsat. Cărbuni aprinși țâșneau din ea Și-n jurul lor totul ardea. De ceruri, El s-a apucat Și-n față Și le-a aplecat, Să poată ca să se pogoare. Un nor avuse sub picioare. Un heruvim, cal, Îi era Și pe aripi de vânt zbura. Din întuneric, am văzut Că-nvelitoare Și-a făcut. Cortul pe care îl avea – Și tot ce-n juru-I se găsea – Ape păreau, întunecate, În negri nori înfășurate. Din strălucirea ce-o avea – Ce-n fața Lui se răsfrângea – Nori au țâșnit, neîncetat, Și grindină au aruncat. Apoi s-au prefăcut, pe loc, În mari cărbuni aprinși, de foc. Domnul, în ceruri, a tunat. Cel Prea Înalt Și-a înălțat Glasul, cu grindină și foc. Săgeți a aruncat: pe loc, Ai mei vrăjmași s-au risipit. Când trăznetele au sporit, Ei au fugit, în graba mare, Voind a căuta scăpare. Atuncea, s-au descoperit Albii de ape și-au ieșit, Astfel, în urmă, la iveală – Ca să Îți deie socoteală – Ascunsa temelie care Ține această lume mare. Doamne, toate s-au întâmplat, În clipa-n care le-ai mustrat, Atuncea când s-a auzit Ce vuiet mare a stârnit Suflarea din nările Tale Cari spulberă totul în cale. De sus, El, mâna, Și-a întins, M-a scos din ape – căci m-a prins – Și astfel fost-am izbăvit De cei care m-au dușmănit, De toți vrăjmașii mei cei mari, Care, mereu, erau mai tari. Deodată, ei au năvălit Asupră-mi și m-au strâmtorit, Dar Domnu-a fost sprijinul meu. La loc larg, El m-a scos, mereu, Și m-a scăpat, căci se vădește Cum că pe mine mă iubește. Neprihănirea, mi-a zărit Și după ea m-a cântărit, Căci după inima-mi curată – În urmă – El mi-a dat răsplată. Căile Lui, eu le-am păzit Și nicicând n-am păcătuit Față de Dumnezeul meu, Iar ale Lui porunci, mereu, În a mea față s-au aflat. De-asemeni, nu m-am depărtat, Nicicând, de legea Domnului. Fără de vină-n fața Lui, Întotdeauna, fost-am eu, Pentru că m-am păzit, mereu, Ca făr’delegi să fi făcut. Pe toate, Domnul le-a știut Și de aceea, negreșit, Mie, mereu, mi-a răsplătit – După a mea neprihănire, După a mâinii curățire – Căci ele-au preț în ochii Lui, Fiind pe placul Domnului. Cu omul bun, bun Te-ai vădit; Apoi cu cel neprihănit, Neprihănit Te-ai arătat. Curat ești Tu, cu cel curat. Cu cel stricat, Te porți la fel, Așa după cum este el. Poporul care e smerit, De Tine este mântuit. Priviri trufașe dovedite, În fața Ta vor fi smerite. Tu Doamne-aprinzi lumina mea. Tu-mi luminezi, de-asemenea, Bezna ce este-n jurul meu. Cu Tine doar, năvălesc eu Asupra oștii înarmate, Sar peste zidurile toate Ce-mi stau în față, întărite. Căile-Ți sunt desăvârșite Și-al Tău Cuvânt e încercat. El e un scut adevărat, Mereu, pentru acela care, În El, își caută scăpare. Căci cine, Doamne, e mereu – Afar’ de Tine – Dumnezeu? Afar’ de Tine, cine încă S-a dovedit că este stâncă? Iată căci cu puteri sunt eu, Încins de Domnul Dumnezeu Cari cu povețe mă îndreaptă Pe calea care este dreaptă.