Răspunsul blând stinge furia;
Cel aspru ațâță mânia.
Limba-nțeleptului știință
Împarte, cu bunăvoință;
Dar cei nesocotiți – se știe –
Împroașcă-n jur doar nebunie.
Prezenți, ochii lui Dumnezeu,
În orice loc vor fi, mereu;
Nimeni – bun, rău – de a Sa față,
Ascuns nu este. Pom de viață,
O limbă dulce se vădește;
Dar multe suflete zdrobește
O limbă care e stricată.
Netotul doar dispreț i-arată
Tatălui său care ar vrea
Învățătură să îi dea;
Acela însă e deștept
Și tot mereu mai înțelept,
Care ia seama la mustrare.
Neprihănitul belșug are;
Dar omul care este rău,
Se tulbură-n venitul său.
Cel înțelept știință are
Să semene; însă cel care
Nesocotit e, ia drept plată
Numai o inimă stricată.
Luată-i jertfa răului,
Drept scârbă-n fața Domnului;
Lui Dumnezeu îi e plăcută
Doar rugăciunea ce-i făcută
De oamenii neprihăniți.
Numai aceia sunt iubiți,
Ce caută neprihănire;
Dar calea, celui rău din fire,
Îi e urâtă Domnului.
Cel care lasă calea Lui,
E aspru pedepsit; la fel
Se va-ntâmpla și cu acel
Care mustrarea o urăște:
Pe-acela moartea îl lovește.
Ținutul morții de-i știut,
Dacă Adâncu-i cunoscut
Și-i gol în fața Domnului,
Cu-atât mai mult, a omului
Inimă fi-va cunoscută
De Cel de care-a fost făcută.
Cel cari batjocuri a lucrat,
Nu-i place să fie mustrat;
De-aceea nu-i plac cei deștepți
Și nu merge la înțelepți.
Inima veselă lucrează
Și fața o înseninează;
Când inima s-a întristat,
Și duhul e îngândurat.
Cei pricepuți cată știință,
Sporindu-și a lor cunoștință;
Dar nebuniei, îi va cere
Omul nesocotit, plăcere.
Viața celui nenorocit
Doar grea va fi, necontenit;
Când inima e mulțumită,
Omul, o viață fericită,
Are să ducă ne-ncetat,
Ospăț fiindu-i, necurmat.
Mai bun îi este omului,
Puțin, cu frica Domnului,
Decât averea dobândită,
De tulburare însoțită.
Mai bun e prânzul încropit
Doar din verdețuri și-nsoțit
Cu dragoste și udătură,
Decât boul cel gras, cu ură.
Omul cari iute izbucnește,
În juru-i, certuri doar stârnește;
Cel care-ncet e la mânie,
Să potolească cearta, știe.
Hățiș de spini – află acum –
Este al leneșului drum;
Drumul celui neprihănit
Întotdeauna-i netezit.
Fiu-nțelept are să fie,
Pentru-al său tată, o mândrie;
Nesocotitul dovedește
Că mama își disprețuiește.
Pentru cel prost, o bucurie,
Îi este a sa nebunie;
Dar cel care e înțelept,
Va merge doar pe drumul drept.
Planuri, nicicând, nu izbutesc,
De-s lipsă cei ce chibzuiesc;
Dar izbutesc când sunt mulți sfetnici
Care se dovedesc că-s vrednici.
Omul e bucuros când poate,
Singur, răspuns să dea, la toate;
Și ce bună-i vorba rostită
Tocmai la vremea potrivită.
Pe calea vieții este dus
Cel înțelept, mereu mai sus,
Și e ferit al său picior
De locuința morților –
De acel loc primejdios
Aflat în părțile de jos.
Pe cel ce-i mândru și pe-ai lui
Îi surpă mâna Domnului;
Dar ale văduvei hotare
Le întărește-al Său braț tare.
E gândul rău al omului,
Urât în fața Domnului;
Plăcute-n fața Celui Sfânt,
Doar vorbe prietenoase sânt.
Celui avar câștigu-i place,
Și-n casă tulburare face;
Dar cel cari mita o urăște,
Acela viață dobândește.
Neprihănitul s-a gândit
Și-abia pe urmă a vorbit;
Cei răi au să se năpustească,
Cu răutăți ca să stropească.
Domnul mereu se-ndepărtează
De cei cari pentru rău lucrează;
Însă acei ce sunt curați,
În rugăciune-s ascultați.
Privirea, cu prietenie,
Dă inimilor veselie;
Veștile bune-au întărit
Oasele care-au obosit.
Urechile ce iau aminte
La înțeleptele cuvinte
Care spre viață sfătuiesc,
Acelea veșnic locuiesc
În mijlocu-nțelepților.
Acel care mustrărilor
Întoarce spatele, vădește
Că sufletu-și disprețuiește;
Cel cari mustrări va asculta,
Pricepere va căpăta.
Frica de Dumnezeu învață
Înțelepciunea și dă viață;
Smerenia cinste dobândește
Și-n fața slavei ea pășește.
Aplicația Biblia
Aplicația Biblia pentru Copii
