Proverbe 12:1-28

Dacă mustrarea o iubești, Atunci știința o-ndrăgești; Cel cari mustrarea n-o primește, Că este prost se dovedește. Pentru cel care-i om de bine, Bunăvoința Domnu-Și ține; Dar Dumnezeu îl osândește Pe cel cari rău se dovedește. Omul nu va fi întărit Prin rău; dar cel neprihănit, Nicicând, nu se va clătina. Femeia este cununa Bărbatului, dacă-i cinstită; Dar cea care e dovedită Făcând rușine omului, E putregai, în osul lui. Neprihănitul drept gândește; Însă cel rău, când sfătuiește, Ascunde doar înșelăciune. Cuvintele pe cari le spune Omul cel rău, sunt curse doar, Ca sângele să-l verse; iar Neprihăniții, când vorbesc, Cuvintele lor izbăvesc. Cel rău e răsturnat – dispare; Dar va rămâne în picioare Casa celui neprihănit. Un om poate fi prețuit După știința arătată; Dar cel cu inima stricată, Disprețuit va fi, mereu. Este mai bine, dragul meu, Ca mai smerit, mereu, să stai Și doar o slugă ca să ai, Decât fudul, să te ții mare, Iar tu să n-ai nici de mâncare. Se-ndură cel neprihănit Chiar și de vite; dar vădit E căci cel rău nu va lăsa Loc milei, în inima sa. Cel cari ogorul își muncește, Belșug de pâine dobândește; Cine nimicuri a cătat, Lipsă de minte-a arătat. Cel rău într-una a poftit Prada celui nelegiuit; Dar cel neprihănit sporește, Căci rădăcina îi rodește. Păcătuirea buzelor O cursă este; dar celor Neprihăniți nu le e greu Să scape din necaz, mereu. Prin rodul guri-i săturat Oricine; cel ce a lucrat Primi-va plata lucrului, După lucrarea mâinii lui. Nebunul căile-și socoate Lipsite de prihană, toate; Dar înțeleptu-a ascultat Sfatul ce îi fusese dat. Cel prost – cu firea sa semeață – Mânia și-o va da pe față; Dar cel cari înțelept gândește, Abil, ocara își dosește. Cel care adevăr doar spune, Mărturisire dreaptă pune; Dar martorul cel mincinos, Să-nșele, este bucuros. Când ușuratic vă vorbește Un om, acela vă rănește Ca sabia cea ascuțită; Dar vorba, de-nțelept rostită, O să aducă vindecare. Gura cari adevăr doar are, E întărită, pe vecie; Numai o clipă o să ție Limba celui care mințește. Înșelăciunea locuiește În inimile celor care Cugetă răul; însă are Parte numai de bucurie, Cel ce la pace-o să îmbie. E de nenorociri ferit Omul care-i neprihănit; Dar cei făptuitori de rele, Cu toți sunt năpădiți de ele. E gura mincinosului, Urâtă-n fața Domnului; Cei care-n adevăr își fac Lucrarea lor, Îi sunt pe plac. Știința înțeleptului E-ascunsă-n fața omului; Dar inima nebunilor Vestește nebunia lor. Cei harnici au să stăpânească; Cei leneși bir au să plătească. Neliniștea tulburătoare, A inimii, o să doboare; Dar vorba bună risipește Tristețea și înveselește. Neprihănitul îi arată Prietenului, calea dreaptă; Dar calea celor răi din fire Va duce către rătăcire. Cel leneș n-o să-și pregătească Vânat, căci n-o să se trudească; Însă comoara omului – De mare preț – e munca lui. Pe a neprihănirii cale, E viață; drumurile sale – Care-ale ei semne le poartă – Nu duc către a morții poartă.