Marcu 4:1-41

Era în acea zi, în care, Iisus ieșise lângă mare. Multe noroade au venit, Așa încât a trebuit Ca să se urce și să șeadă Într-o corabie, să-L vadă Gloata, cari țărmul a-mpânzit. Apoi, în pilde, le-a vorbit: „Odată, un semănător, Să-și semene al său ogor, Ieșit-a și, de semănat, Cu mare zor, s-a apucat. Sămânță aruncând grăbit, Câteva boabe-au nimerit Pe drum. Păsări le-au observat Și au venit de le-au mâncat. Unele boabe au căzut Pe-un loc stâncos. Nu au avut Pământ destul. Au încolțit Îndată, căci nu au găsit Pământ adânc; dar s-au uscat, Când soarele s-a arătat – Fiind căzute între stânci, N-avură rădăcini adânci. Alte semințe au căzut În spini. Aceștia au crescut, Iar grâul care s-a-nălțat Acolo, fost-a înecat. Multe semințe-au nimerit În bun pământ, și au rodit: Grăuntele acolo pus, Alte o sută a adus; Un altul a adus șaizeci, Iar altul a adus treizeci. Cei cu urechi de auzit, Să înțeleagă ce-am vorbit!” Discipolii L-au întrebat, Apoi, când singuri s-au aflat: „De ce, în pilde, le-ai vorbit?” „Doar vouă vi s-a-ngăduit, Această taină, s-o aflați, A-mpărăției. Ascultați: Eu, doar în pilde, le-am vorbit, Căci chiar de-aud, n-au auzit, Și chiar de văd, tot să nu vadă, Să nu-nțeleagă, să nu creadă; La Dumnezeu, să nu revină Ca să le ierte a lor vină.” El le-a mai zis: „N-ați priceput Această pildă? Cum ați vrut, În altele, ca să pătrundeți? De ce tăceți? Haideți, răspundeți! Iată dar, pilda ce-a însemnat: Cuvântul fost-a semănat, De către-acel semănător, Când a ieșit pe-al său ogor. Atenție, doresc, acum! Sămânța cea de lângă drum, Sunt toți cei care-au ascultat Cuvântul, dar le-a fost luat, De-ndată ce L-au auzit, De diavolul cari i-a momit. Acea sămânță dintre stânci, Cu rădăcini puțin adânci, E omul care-a auzit Cuvântul; vesel L-a primit, Dar mult, în el, nu L-a ținut, Căci rădăcini, nu a avut. Când a venit, asupra lui – Din pricina Cuvântului – Necazuri, ce l-au înglodat, Îndată, el L-a lepădat. Bobul din spini e potrivit Cu omul care-a auzit Cuvântul, însă, n-a luat Seama, lăsându-L înecat În mrejele averii lui Și-a-ngrijorării veacului. Sămânța ce a nimerit În bun pământ și a rodit – Încât o boabă, cum am spus, Alte o sută a adus, Iar alta a adus treizeci Și cealaltă încă șaizeci – Cu-acel om s-a asemănat, Care, atent, a ascultat Cuvântul, și-apoi L-a primit, Cu dragoste, și L-a păzit.” „Lumina – când este adusă – Sub pat, sau baniță e pusă? Nu-i pusă-n sfeșnice, pe masă, Spre-ai lumina pe cei din casă? Căci nu este nimic ascuns, Ca să rămână nepătruns; Și nu-i nimica tăinuit, Ce nu va fi descoperit. De-aveți urechi, nu vă e greu Să înțelegeți ce-am spus Eu!” El le-a mai zis: „Atenți să fiți: Cu ce măsură folosiți, Primi-veți ce-aveți de luat, Precum la alți-ați măsurat. Aflați dar, că celui ce are, I se va da; iar celui care E-n lipsă, o să i se ia Chiar și puținul ce-l avea.” El a mai spus: „Împărăția Lui Dumnezeu, e ca și glia, În care-un om a aruncat Sămânță, când a semănat. Fie că-i treaz ori ațipește, Acea sămânță încolțește Și se înalță de sub glie, Însă, cum crește, el nu știe. Singur, pământul său rodește: Un verde fir, din care crește, Încet, încet, un firav spic Și-apoi, grâul deplin, voinic. Când boabele s-au pârguit, Al secerei timp a sosit.” El le-a mai zis: „Ce va-nsemna, Cu ce vom mai asemăna, Împărăția Domnului? E-asemenea grăuntelui Cel de muștar, ce-a fost luat Și-ntr-o grădină, semănat. Muștarul este cel mai mic Grăunte, dar va fi voinic, Căci, după ce s-a înălțat, Într-un copac s-a transformat Și domină acea grădină De zarzavaturi. Au să vină, Stol, păsările cerului, Să-și facă cuib, în frunza lui.” Iisus, Cuvântul, le-a vestit, Prin multe pilde. Le-a vorbit Așa, să poată să-nțeleagă Și-nvățătură să culeagă. Domnul, în pilde, le vorbea, Și-atunci numai, când rămânea Singur, de-ai Săi doar însoțit, El, pildele, le-a tălmăcit. În acea zi, seara, Iisus, Discipolilor Săi, le-a spus: „Să trecem dincolo de mare.” Ei i-au lăsat pe-aceia care, Până atuncea, i-au urmat, Să plece-apoi, și s-au urcat Într-o corabie, cu El, Lăsând în urmă locu-acel. Multe corăbii au pornit, Pe urma lor, când s-a stârnit – Ca din senin – furtună mare. Vântul iscat-a valuri care Aproape că au înecat Corabia. El sta culcat, La cârmă, unde-a adormit. Când ucenicii L-au trezit, Învățătorul S-a sculat Și vânturile le-a certat, Iar mării, aspru, i-a vorbit: „Taci! Fără gură!” S-au oprit – Îndată – valuri, vântul tare, Coborând liniștea, pe mare. Apoi le-a zis: „De ce sunteți Așa fricoși? Tot nu aveți Credință-n voi?” Dar ei tăceau Și-nspăimântați, se întrebau: „Cine e Acest om, de care, Ascultă chiar și vânt și mare?!”