Într-o corabie-a urcat
Iisus. Cu El, s-au îmbarcat
Și ucenicii. El Le-a spus:
„Vreau, peste lac, ca să fiu dus.”
Pe când vâsleau ei, dintr-odată,
Apa a fost învolburată
De o furtună strașnică.
Cu furie năprasnică,
Talazuri mari se năpusteau
Și, în corabie, loveau.
Iisus dormea, netulburat;
Discipolii L-au deșteptat
Strigând speriați: „Doamne, pierim!
Ne înghit apele! Murim!”
Iisus, atunci, S-a ridicat,
Valuri și vânturi a certat,
Încât, toate s-au potolit
Iar liniștea s-a-nstăpânit.
Privi spre ucenici apoi,
Și zise: „Să Îmi spuneți voi,
Unde vă e credința, oare?”
Dar ei, speriați, plini de mirare,
Unii pe alții, se-ntrebau,
Pentru că nu Îl cunoșteau:
„Cine e Cel care vorbește?
L-ați auzit, cum poruncește,
Și apelor și vântului,
Iar ele-ascultă glasul Lui?!”
La Ghergheseni, au debarcat –
Locul acela-i situat
Având, în față, Galileea.
Au coborât pe plaja ‘ceea
Și-ndată, i-a întâmpinat
Un om, de mulți draci, posedat.
El nu purta îmbrăcăminte,
Iar casă, își avea-n morminte.
Când, pe Iisus, el L-a zărit,
A scos un țipăt ascuțit
Și-a căzut jos: „Vai! Ce am eu” –
A zis – „Fiu al lui Dumnezeu,
Iisuse, cu Tine, a face?!
Să nu mă chinui! Să-mi dai pace!”
În acest fel, omu-a vorbit,
Căci duhului i-a poruncit
Iisus, să iasă, imediat,
Din trupu-n care a intrat.
‘Nainte, omu-a fost păzit,
Prins în obezi și-nlănțuit;
Dar el, cătușele, rupea
Și, în pustietăți, fugea,
Mânat, mereu, de-acel duh rău,
Ce locuia în trupul său.
Iisus a întrebat: „Îmi spune,
Care ți-e numele?” „Legiune” –
Răspunse el, căci au intrat
Mulți draci, în trup. Ei L-au rugat,
Pe-nvățător, de-i scoate-afară,
Să nu-i trimită-n Adânc, iară.
În depărtare, se zăreau,
Turme de porci, care pășteau.
Dracii, văzând turmele-acele,
Voiră a intra în ele;
Deci, pe Iisus, ei L-au rugat
Să-i lese, iar El i-a lăsat.
Dracii, din om, când au ieșit,
În acei porci, s-au repezit
Și-apoi, turma s-a aruncat
În lac, unde s-a înecat.
Când au văzut cele-ntâmplate,
Porcarii au fugit prin sate
Și, veștile, le-au răspândit.
Atuncea, lumea a ieșit,
Să vadă ce s-a petrecut.
Pe îndrăcit, toți l-au văzut,
Șezând lângă Iisus, pe jos.
Era-mbrăcat și sănătos.
O frică mare i-a umplut
Pe toți, căci cei care-au văzut
Cum fost-a însănătoșit
Cel posedat, au povestit
Minunea-ndată, tuturor.
Norodul Gherghesenilor,
Speriat de ce s-a petrecut,
Să părăsească-acel ținut,
Îl sfătuise, pe Iisus.
Cu ucenicii, El S-a dus,
Luă corabia și-apoi,
Trecură lacul, înapoi.
Cel ce fusese posedat
De duhuri rele, L-a rugat
Să-l ia cu El, însă, Iisus,
Acasă, l-a trimis și-a spus:
„Întoarce-te în casa ta,
Degrabă. Du-te, nu mai sta!
Și povestește, la oricine,
Cum Domnul S-a-ndurat de tine
Și cum ai fost tămăduit.”
El a plecat, atunci, grăbit,
Și-n tot acel ținut, a spus,
Cum l-a tămăduit Iisus.
Când, înapoi, a revenit
Iisus, de lume-a fost primit,
Cu bucurie. Toți știau,
Că vine și Îl așteptau.
Un om, atuncea, a venit –
Iair acesta s-a numit,
Fiind fruntaș – de toți știut –
Al sinagogii, din ținut.
El, la Iisus, a alergat,
Pân’ la pământ s-a închinat,
Rugându-L Să-l urmeze-ndată,
Acasă, căci avea o fată,
De doișpe ani. Biata fecioară,
Bolnavă greu, trăgea să moară.
Pe drum, Iisus era-mbulzit,
De oamenii care-au venit
Să-L vadă. Între ei, mergea
Și o femeie. Ea avea
O scurgere de sânge, care
Nu își găsise vindecare,
De doișpe ani. Și-a cheltuit
Averea – doctori, a plătit –
Dar nimenea nu a putut
S-o vindece, cum ar fi vrut.
Ea, la Iisus, a alergat,
Prin spate-I, s-a apropiat
De El și mâna a întins,
Iar când, de haina-I, s-a atins,
Pe loc, sângele s-a oprit,
Simțind cum s-a tămăduit.
Iisus S-a-ntors și a zis: „Cine
E cel ce s-a atins, de Mine?”
Fiindcă toți tăgăduiau,
Petru și cei ce-L însoțeau,
Răspunseră: „Neîncetat,
De gloată, ești înconjurat,
Și-acuma, Tu mai întrebi, „Cine
E cel ce s-a atins de Mine?”
„Am fost atins, căci am simțit”–
A zis Iisus – „cum a ieșit,
Din Mine, o putere mare.”
Văzându-se fără scăpare,
Femeia I s-a-nfățișat;
Speriată, I s-a închinat
Și-n urmă, ea a povestit,
Cât de mult timp, a suferit,
Din ce pricină a întins
Mâna și, haina, I-a atins,
Și cum simțit-a, imediat,
Că boala i s-a vindecat.
Iisus, femeii, i-a vorbit:
„Credința ta te-a mântuit!
Du-te în pace, fiica Mea!”
Pe când El, încă, mai vorbea,
O slugă, a fruntașului,
Venit-a și, stăpânului,
Îi dete astă tristă veste:
„A ta copilă nu mai este!
E moartă. N-ai ce mai spera.
Pe-nvățător, nu-L supăra,
Căci nu mai e nimic a face.”
Iisus a zis: „Tu fii pe pace,
Fruntașule! Tu crede doar,
Și fiica, bine-ți va fi, iar!”
La casele fruntașului,
Ajunseră. În jurul Lui,
Iisus, pe Petru, l-a chemat,
Ioan și Iacov. I-au urmat
Părinții fetei. Toți plângeau;
Pe mica moartă, o jeleau.
Apoi, norodului, Iisus,
Aste cuvinte, i le-a spus:
„Să nu mai plângeți, în zadar!
Fata nu-i moartă: doarme doar.”
Lumea prezentă își bătea
Joc, de-a Lui vorbă, căci știa
Cum că fetița a murit
‘Nainte de-a fi El, sosit.
Iisus i-a scos pe toți afară,
Apoi, intră în casă, iară,
Și, mâna fetei, a luat:
„Scoală fetițo!”– a strigat.
La glasul Său, i-a revenit
Duhul, iar fata s-a trezit.
Iisus le-a spus, părinților,
Să dea mâncare, fiicei lor.
Aceștia-nmărmuriți erau
Și, ochilor, abia-și credeau.
Iisus le zise ce să facă
Și-apoi, le-a poruncit să tacă,
Să nu mai spună ce-au văzut,
Ca să nu-L facă cunoscut.
Aplicația Biblia
Aplicația Biblia pentru Copii
