Luca 12:1-34

În vremea ‘ceea, mulți s-au dus, Ca să Îl vadă, pe Iisus. Atât de mulți se îmbulzeau În juru-I, încât se călcau, Unii pe alții, în picioare. Văzând acea mulțime mare, El zise ucenicilor: „Întâi, de-a Fariseilor Plămadă – de-al lor aluat – Să vă feriți, neîncetat. Fățărnicia e acea Plămadă – vă feriți de ea! Nimic nu e acoperit, Ce nu va fi descoperit. Și nu este nimic ascuns, Ce va rămâne nepătruns. Ceea ce-n beznă ați rostit, Fi-va-n lumină, auzit. Ce la ureche veți șopti – În odăițe – se va ști, Și se va spune tuturor, De la-nălțimea caselor. Vă spun dar, prieteni ai Mei: Să nu vă temeți de acei Ce ucid trupul, iar apoi, Nimic nu mai pot face. Voi, Teamă, s-aveți de-Acel care, Când a ucis, putere are, Trupu-n gheenă, să îl piardă Și-n al ei foc, totul, să ardă. Așadar, grijă să aveți: De El, mereu, să vă temeți! Cinci vrăbii, nu-s, cu doi bani, date? Totuși, ele nu sunt uitate, De Domnul. Fiți încredințați: Perii din cap, vi-s numărați! Deci, nu vă temeți, căci, să știți, Că mult mai mult, voi prețuiți Decât acele vrăbii. Eu, La îngerii lui Dumnezeu, Mărturisi-voi, despre cel Care, la rândul său, și el Mărturisește despre Mine, În fața lumii. Însă, cine Ascunde, mărturia Mea, O cruntă soartă, va avea, Căci Mă voi lepăda și Eu, De el, față de Tatăl Meu. Cel ce-mpotriva Fiului Vorbește, e iertat. Dar nu-i Iertat acel care hulește Și-n contra Duhului vorbește. În sinagogi, când veți fi duși Și-n fața stăpânirii puși, Nu vă gândiți la ce puteți, În apărare, să spuneți, Căci, de la Duhul Sfânt, primiți, În acel ceas, ce să vorbiți. Un om, din gloată, lui Iisus, „Învățătorule!” – i-a spus – „Iată că al meu frate vine Și vrea, a împărți, cu mine, Azi, toată moștenirea noastră.” „Ce-am Eu, cu moștenirea voastră? Oare, sunt Eu împărțitor? Sunt, peste voi, judecător?” – L-a întrebat, pe om, Iisus. Apoi, celor prezenți, le-a spus: „Feriți-vă de lăcomie! Voiesc, acum, ca toți să știe, Că nu stă viața omului, În plinul avuției lui.” Iisus, o pildă, le mai zise: „Ogorul, unui om, rodise. Omul acel – foarte bogat – De gânduri, fost-a măcinat. El spuse: „După ce-mi adun Recolta, unde-o să mi-o pun? Grânarul vechi, am să îl stric Și-altele, mari, am să ridic. Putea-voi, astfel, strânge-n ele, Roada, din țarinile mele. După ce toate-am să le-adun, Eu, sufletului meu, îi spun: Ai bunătăți, câte voiești, Pentru mulți ani. Să te-odihnești, Mănâncă și te veselește! Iată, nimica nu-ți lipsește!” Dar, Dumnezeu a cuvântat: „Nebunule!” – El i-a strigat – „La noapte, îți va fi cerut, ‘Napoi, sufletul. Ce-ai făcut? Tot ceea ce-ai agonisit, De cine fi-va folosit?” La fel este și cu acel Care-și adună, pentru el, Comori, fără să se gândească Cum poate să se-mbogățească, Dacă-și va aduna, mereu, Averi, față de Dumnezeu.” Apoi, la ucenici, Iisus, Aceste vorbe, le-a mai spus: „De viață, nu vă-ngrijorați, Gândindu-vă ce-o să mâncați, Sau ce-o să beți. De trup, la fel: Să nu vă-ngrijorați de el, Gândindu-vă ce-o să purtați Și ce anume-o să-mbrăcați. Căci, decât hrana, viața are Un preț, care-i, cu mult, mai mare. Mai mare-i prețul trupului, Decât îmbrăcămintea lui. Priviți la corbi: nu seamănă, Nici, în grânar, nu adună; Și totuși, Domnul îi hrănește; Iar dacă astfel se-ngrijește, De păsări, Dumnezeu, apoi, Cu cât sunteți, mai de preț, voi! Dar cine și-a adăugat, Un cot – fiind îngrijorat – La viața lui? Când nu puteți, Un lucru mic ca să faceți, Atunci, de ce vă-ngrijorați, De altele? Să vă uitați, La crinii de pe câmp, cum cresc: Nu torc, nu țes, nu împletesc, Și totuși, nici un domnitor – Nici Solomon – asemeni lor, N-a fost vreodată-mpodobit. Deci, dacă Domnul a gătit, Astfel, iarba câmpurilor – Ce astăzi e, dar, în cuptor E aruncată, mâine chiar – Cum nu vă va-mbrăca El dar, Pe voi, care, de preț, sunteți? Ce-o să mâncați sau ce-o să beți, Nicicând, voi să nu căutați, Iar mintea, nu vă frământați! Toate acestea-s căutate, De neamuri. Ele vă sunt date, De Tatăl vostru, care știe, De ce anume, va să fie Nevoie. Acum, ascultați: Voi, mai întâi, să căutați Împărăția Domnului Și cu neprihănirea Lui, Și-apoi, aceste lucruri – toate – În plus, au să vă fie date. De-aceea, zic Eu: turmă mică, Tu, niciodată, să n-ai frică, Fiindcă ești a Tatălui Și-ți dă Împărăția Lui. Vă vindeți tot! Pomană dați! Apoi, pungi noi, să căutați, Care, nicicând, nu se-nvechesc Și, pe vecie, dăinuiesc. Aceasta-i ceea ce vă cer; Comoara voastră e, în cer: De hoți, nu poate fi furată Și nici de molie mâncată. Unde aveți comoara, voi Aveți și inima, apoi.”