Când Zaharia și-a-mplinit
Slujba, acasă a venit.
Mult timp n-a mai trecut și iată
Că a rămas însărcinată
Elisaveta – se-mplinise
Ceea ce îngerul vestise.
Cinci luni, ascunsă, s-a ținut,
Zicând: „Uite ce mi-a făcut
Domnul, atunci când S-a uitat
La mine și m-a cercetat,
Luând ocara ce-o aveam
Și, printre oameni, o purtam!”
A șasea lună, când veni,
Gavril, din ceruri, se porni –
Trimis de Dumnezeu – să cate,
În Galileea, în cetate –
La Nazaret – o fată-anume:
Maria era al ei nume.
Fecioara cea neprihănită,
Cu Iosif, era logodită –
Acela care, după neam,
Era din al lui David ram.
În casă, îngeru-a intrat,
Iar după ce s-a-nfățișat,
I-a zis Mariei: „Plecăciune!
Trimis sunt pentru a îți spune,
Că mare har, ai căpătat!
Domnu-i cu tine, ne-ncetat,
De-aceea, binecuvântată,
Între femei, ești!” Tulburată,
De vorbele ce le-asculta,
Maria, gându-și frământa,
Cu întrebări, să afle vrând,
Urarea, ce-o fi însemnând.
Îngeru-i zise: „Nu te teme
Mario, căci, în astă vreme,
Domnul, din cer, te-a cercetat
Și îndurare-ai căpătat.
Nu va mai trece mult și, iată:
Vei rămânea însărcinată!
Un fiu, tu ai să zămislești
Și-apoi, Iisus ai să-L numești.
El fi-va mare – cum nu-i alt’! –
Și Fiu, al Celui Prea Înalt,
Va fi numit. Are să-I fie –
De Domnul – jilțul de domnie
Al Tatălui Său David, dat.
De-a pururi, fi-va-nscăunat,
Ca să împărățească El,
Peste întregul Israel.
Astfel, a Lui Împărăție,
Fără sfârșit, are să fie!”
Atunci, Maria a-ntrebat:
„Dar nici nu știu eu, de bărbat!
Deci, cum va fi înfăptuit,
Ceea ce, astăzi, mi-ai vestit?”
Îngeru-a zis: „Duhul Sfânt vine
Și se pogoară peste tine.
De Domnul, fi-vei ocrotită,
De fața Lui, vei fi umbrită,
Iar Sfântul care-n lume vine –
Cel ce va fi născut prin tine –
A fost, e, și va fi mereu,
Chemat Fiu al lui Dumnezeu.
Elisaveta – ruda-ți – iată,
Acuma, e însărcinată,
La bătrânețe – deși ei,
„Stearpă”-i ziceau, între femei.
Nici un Cuvânt al Domnului,
Nu e lipsit de forța Lui!”
Maria zise: „Iată, eu
Sunt roabă a lui Dumnezeu.
Să mi se facă, cum ai spus!”
În urmă, îngerul s-a dus.
Nu după mult timp, s-a sculat
Maria-n grabă și-a plecat,
Urcând spre munți, dorind să cate,
Atunci, în Iuda, o cetate.
La ruda sa, merge Maria.
Când a ajuns, la Zaharia,
Și-n a lui casă a intrat,
Elisavetei i-a urat
De bine. Cum a auzit,
Urarea ei, a și simțit
Că-n pântec, pruncu-i s-a zbătut
Și, de Duh Sfânt, ea s-a umplut.
Apoi, strigă înflăcărată:
„În veci, fii binecuvântată,
Între femei, căci, ne-ncetat,
Rodu-ți e binecuvântat!
Cum, oare, de mi-a fost dat mie,
Chiar maica Domnului să vie,
Aicea, în sălașul meu?
De bucurie-am simțit eu,
În pântece, cum mi-a săltat
Pruncul, atunci când mi-ai urat.
Ferice celei ce-a crezut,
Ce i s-a spus, căci am văzut
Cum lucrurile ce-au fost spuse,
Din partea Domnului, sunt duse,
Neîncetat, la-ndeplinire,
Fără de nici o șovăire!”
Maria-a zis: „Sufletul meu,
Slavă Îi dă, lui Dumnezeu –
Mântuitorul meu – în care,
Al meu duh, bucurie, are,
Pentru că a găsit cu cale,
Starea smerită-a roabei Sale,
Să o privească; și-acum, iată
Ce fericire mi se-arată!
De neamuri, eu voi fi numită –
De-acum încolo – fericită!
Atotputernicul – văd bine –
Făcu mari lucruri, pentru mine.
E Sfânt Numele Domnului!
Cât despre bunătatea Lui,
Eu știu că îndurarea-I mare –
Din neam, în neam – peste cei care
Se tem de El, se va întinde.
Putere, brațul Său cuprinde!
El, gânduri ce au încolțit
La cei mândri, a risipit;
Iar pe cei tari i-a răsturnat,
De la domnie, și-a-nălțat
Pe cei care au fost smeriți.
Pe cei flămânzi și necăjiți,
Cu bunătăți, i-a săturat;
Pe cei bogați, afar’ i-a dat,
Cu mâna goală. Apoi, El
Și-a amintit de Israel –
De robul său – de mila-I mare,
Venindu-i în ajutorare,
De îndurarea arătată
Seminției lui Avram, odată –
Așa cum a făgăduit
Părinților, când le-a vorbit,
Spunând că ea are să ție
În veci, pentru-lor seminție.”
Mult timp, a mai șezut Maria,
La ruda sa, la Zaharia;
S-au scurs trei luni, și-abia apoi,
S-a-ntors acasă, înapoi.
Când timpul i se împlinise,
Elisaveta zămislise
Un fiu. De cum au auzit,
Vecini și rudele-au venit,
La ea, și toți s-au bucurat,
Că Dumnezeu i-a arătat,
În bunătatea Lui cea mare,
Atât de multă îndurare.
A opta zi, toți cei din jur,
Să taie pruncul împrejur,
Veniră. Ei s-au mai gândit
Să-i dea un nume potrivit –
Deci, Zaharia – pruncului,
Cum se numea și tatăl lui.
Dar mama sa a cuvântat:
„Nu! El, Ioan, va fi chemat!”
Mirați, ăst nume să-l audă,
Ei ziseră: „Dar nici o rudă,
Din toate câte știm că ai,
Nu poartă numele ce-l dai!”
Și toți, spre tatăl lui, priveau,
Făcându-i semne, căci voiau
A ști care-i părerea lui,
Privind numele pruncului.
Dar Zaharia n-a vorbit;
Când o tăbliță a primit,
Numele pruncului, l-a scris
Și, totodată, a și zis:
„Ioan, copilul e chemat!”
Mesenii, toți, s-au minunat,
De ce-au văzut și-au auzit,
Iar Zaharia a simțit
Că limba i s-a dezlegat
Și graiul și-a recăpătat.
Apoi, a tot vorbit mereu
Și-a lăudat pe Dumnezeu.
Pe toți vecinii i-a cuprins
Frica, iar vestea s-a întins,
În tot acel muntos ținut –
Din Iuda – încât a știut
Oricine, ce s-a întâmplat,
Când pruncul nume-a căpătat.
Aceia care auzeau
Aceste lucruri, se-ntrebau:
„Ce va urma, oare, să fie,
Pruncul acesta? Cine știe…”
De-atunci, mâna lui Dumnezeu
A fost, cu-acel copil, mereu.
Când Zaharia a primit
Duhul Cel Sfânt, a prorocit:
„Să fie binecuvântat
Al nostru Domn, neîncetat!
Și binecuvântat e Cel
Cari Domn îi e, lui Israel,
Pentru că și-a răscumpărat
Poporul, când l-a cercetat!
Ne-a ridicat o mântuire” –
Sau „corn”, grecește-n tălmăcire –
„Puternică, mare, aleasă,
La al Său rob, David, în casă,
Așa precum El ne-a vestit,
Prin sfinții Săi ce-au prorocit,
Din vremea veche – mântuire
De-ai noști’ dușmani și izbăvire
Din mâinile acelor care,
Ne urmăreau, cu ură mare!
Astfel, arată Dumnezeu,
A Sa-ndurare, tot mereu,
Celor care părinți ne sânt:
Își ține al Său legământ,
Cum, lui Avram, El i-a jurat,
Că după ce vom fi scăpat
De-ai noști’ vrăjmași, prin mâna Lui,
Cu toți sluji-vom Domnului,
Fără de frică, locuind
În fața Lui și viețuind
Doar în sfințenie și iubire,
În pace și neprihănire,
În viața care ni s-a dat.
Tu, pruncule, ai fost chemat
Să fii proroc al Domnului.
Vei merge, înaintea Lui,
Cărarea, să Îi pregătești,
Poporului, să-i dăruiești
A mântuirii cunoștință,
Ca astfel, să aibă știință
Că mântuirea tuturor,
Stă-n ștergerea păcatelor
Și-o datorăm Domnului, care,
Ne-a dat atâta îndurare.
În urma ei, ne-a cercetat
Soarele Său, ce s-a-nălțat
Să lumineze, schimbând sorții,
Celor ce zac în umbra morții,
Și îndemnând, pe fiecare,
Să calce pe-a păcii cărare!”
Din zi, în zi, pruncul creștea
Și-n duh, mereu, se întărea.
Doar în pustiu a locuit,
Pân’ vremea i s-a împlinit –
Abia atunci, venit-a el
De se-arată, lui Israel.
Aplicația Biblia
Aplicația Biblia pentru Copii
