Iov 39
39
1„Știi tu când capra pui-și scoate?
Hai spune, de le știi pe toate!
Știi când cerboaica zămislește?
Spune, de știi! Hai, îndrăznește!
2Sau numeri tu, lunile toate
Cât ele sunt însărcinate?
Știi tu când li s-a împlinit
Vremea să nască? Negreșit,
3Ele se pleacă, nasc ușor
Și scapă de durerea lor.
4De vlagă, puii plini le sânt
Și slobozi cresc, pe-acest pământ,
Până sosesc zilele-acele
Când au să plece de la ele
Și n-au să vină înapoi.
5Cine-a lăsat slobod, apoi,
Măgarul cel sălbatic, oare?
6L-am slobozit din legătoare,
Căci în pustiu i-am dat sălaș
Și pe-un pământ sărac, locaș.
7De zarvele cetăților,
El râde. Glas poruncitor,
Nicicând el nu a auzit,
8Ci după tot ce-i înverzit,
Umblă mereu. Munți-i străbate,
Într-una, hrană să își cate.
9Boul sălbatic, cât trăiește,
Oare pe tine te slujește?
Atunci când se va înnopta,
El o să stea la ieslea ta?
10Îl legi cu frânghia, tu crezi,
Și-apoi pământul îl brăzdezi?
Va merge pe-ale tale căi,
Grăpând bulgării mari din văi?
11Pentru puterea lui cea mare
Ți-ai pus încrederea-n el oare?
Grija, ți-o lași în seama lui?
12Pentru căratul rodului
Cules de pe aria ta,
Pe el oare-l vei aștepta?
13A struțului aripă poate,
Veselă, aerul a bate,
Încât gândești, pentru o clipă,
Că este-a berzelor aripă.
14Struțoaica, în pământ, așează
Ouăle ei. Le-ncredințează
Nisipului, să le-ncălzească.
15Uită că pot să le strivească
Și să le calce în picioare
A câmpului viețuitoare.
16Cu puii ei, aspru, se poartă:
Nu-i pasă care-i a lor soartă,
De parcă nu ai ei pui sânt.
Că truda i s-a dus în vânt,
Nu-i pasă – nu s-a tulburat –
17Căci minte, Domnul nu i-a dat.
Înțelepciune n-a avut,
Pentru că El nu i-a făcut
Nici de priceperea Sa parte.
18Când se pornește, de departe
Râde de cal și călăreț
Și îi privește cu dispreț.
19Dai tu, putere, calului?
Îmbraci – oare – tu, gâtul lui,
Cu coama cea fâlfâitoare?
20Putere-i dai, să sară oare,
Ca și lăcusta? Când nechează,
Pe toți din jur îi spăimântează
Și mândru de puterea lui,
21Scurmă fața pământului.
Apoi, se-aruncă ne-nfricat,
Asupra celui înarmat.
22De spaimă, el își bate joc,
Căci nu se teme; de pe loc,
Nu se clintește înapoi,
Din fața spadei, la război.
23Tolba și arcul zăngănesc,
Lancea și spada strălucesc
De șaua lui stând agățate.
24Când sună trâmbițele toate,
Pământ mănâncă, n-are stare,
Fierbe de-aprindere și pare
25Că te îndeamnă: „Înainte!”,
Căci de departe calul simte
Mirosul bătăliilor.
26Pornește, oare, uliu-n zbor
Pentru că tu ești priceput?
27Porunca ta l-o fi făcut
Pe vultur de s-a înălțat
Și tu ești cel ce l-a-nvățat,
Pe înălțimi, cuib să-și dureze?
28Îi place ca să se așeze
Pe stânci; acolo locuiește;
29Din vârf de munte, el privește
Să-și vadă prada; să se-ascundă
De el, nu poate, căci și-afundă
Privirea până-n depărtare,
Fără să-i lase vreo scăpare.
30Ai lui pui partea lor și-o au:
Sângele prăzii ei îl beau,
Și-acolo unde hoituri sânt,
Și vulturi vin, pe-aripi de vânt.”
Selectat acum:
Iov 39: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca