Dacă cumva, nesocoteam
Al slugii drept – căci am putut –
Acuma ce-aș mai fi făcut,
Sau ce puteam să mai spun eu,
Când se ridică Dumnezeu
În contra mea?! Ce pot să zic?
Nu pot ca să mai spun nimic,
Atunci când Domnul pedepsește!
Dar oare, cine îndrăznește?!
Acel ce m-a știut pe mine
Să mă-ntocmească-atât de bine
În pântecele mamei, El –
Oare – nu l-a făcut la fel
Și pe cel cari mi-a fost argat?
Aceeași mână ne-a lucrat
Și-avem același Dumnezeu.
Dacă n-am dat pomană eu
Săracilor care-mi cereau,
Din vina mea de se topeau –
În lacrimi – ochii văduvei,
Și dacă singur – fără cei
Ce sunt orfani – mi-aș fi mâncat
Pâinea, iar lor nu le-aș fi dat –
Când ei pe mine m-au avut
Drept tată, căci eu i-am crescut
De tineri și le-am ajutat
Pe văduve – de-am observat
Că un sărman nenorocit
De-mbrăcăminte e lipsit
Și-nvelitoare nu i-am dat
Și nu m-a binecuvântat
Inima lui că l-a-ncălzit
Haina ce eu i-am dăruit
Din lâna mieilor făcută –
A mieilor mei – de văzută
A fost mâna mea, ridicată,
Lovind pe cel orfan vreodată –
Pentru că tare mă simțeam
Fiindcă sprijinit eram
De cei mai mari judecători –
Atuncea, de la subțiori –
Din umeri – brațele să-mi cadă
Și să se sfarme! Să mă vadă
Cu toții, că sânt vinovat!
Vedeți dar, că nu s-a-ntâmplat
Așa ceva, căci n-am făcut
Astfel de fapte! M-am temut
De Domnul, de mărirea Lui!
De mă-ncredeam aurului
Și îi spuneam: „Nădejdea mea,
Tu ești!”, iar dacă se umplea
Inima mea cu îngâmfare –
Din pricina averii care
Atât de mult mi s-a sporit –
Dacă cumva, am îndrăznit
Ca să privesc soarele-n față
Și luna-naitând măreață,
Dacă eu, lor, m-am închinat
Și sărutări le-am aruncat
Ducându-mi mâinile la gură,
Atuncea merit, ca măsură –
Pentru păcatul săvârșit –
Ca să fiu aspru pedepsit,
Căci astfel de m-aș fi purtat,
De Domnul m-aș fi lepădat!
Dacă mă bucuram când greu
Era-ncercat dușmanul meu –
Când se afla-n nenorocire
Eu să tresalt de fericire;
Nu mi-am lăsat ca să vorbească
Limba, să nu păcătuiască
Cerându-i moartea, cu blestem;
Dacă din toți care suntem
În al meu cort, nimeni n-a spus
„Unde e cel care s-a dus
Fără să se fi săturat,
Din carnea lui?”, de s-a-ntâmplat
Ca noaptea să-și petreacă-afară
Străinul, dacă de cu seară
Nu-mi deschideam ușa să-l las
Pe călător să stea de mas,
Păcatul de mi-l ascundeam
Ca oamenii, de-mi închideam
Nelegiuirea-n sân, de teamă
Să nu fie luată-n seamă
Ca să nu fiu disprețuit
Și de familii ocolit –
Sau la distanță-apoi ținut
Fără să îmi mai fi trecut,
Degrabă, pragul cineva…
Oh! Dacă aș găsi, cumva,
Un om care să mă asculte,
Să-mi spun necazurile multe!
Voi, plângerea, mi-ați auzit:
Iată că am și iscălit
Apoi, această apărare!
Acum, Cel cari putere are,
Să-mi dea răspuns! Cine-o să vie,
Potrivnic, oare, să îmi fie,
Să îmi arate plângerea
Semnată împotriva mea?!
Unde-i scrisoarea, să mi-o pună
Pe umăr, ca pe o cunună,
S-o port legată de-a mea frunte?!
Unde-i?! Să vină să mă-nfrunte!
Aici să vină, căci eu vreau
Ca socoteală să îi dau!
La fel ca pe un domn, doresc
Să îl întâmpin, să-i vorbesc.
De va striga al meu pământ,
În contra mea, și dacă sânt
Brazdele lui înlăcrimate,
De roadele i-au fost mâncate
De mine făr’ a fi plătit
Și dacă cumva am mâhnit
Sufletul vechilor stăpâni,
Atunci în loc de grâu, vreau spini
Să crească pe acea țarină,
Și-n loc de orz, crească neghină!
V-am spus tot ceea ce-am avut!” –
A mai zis Iov, și a tăcut.