Iov 31
31
1„Un legământ am încheiat
Cu ochii mei și am jurat
Că nicicând n-am să mi-i opresc,
Când o fecioară-am să zăresc.
2Eu am făcut precum am spus;
Dar nu știu, Dumnezeu, de sus,
De ce oare m-a pedepsit
Și astă soartă mi-a gătit?
De ce, în loc de fericire,
Mi-a dat această moștenire?
3Dar oare, nu este pieirea
Pentru cei răi? Nenorocirea
Nu-i pentru cei fără de lege?
Nu pot, un lucru, a-nțelege:
4N-a cunoscut, El, Dumnezeu,
Cărările pasului meu?
Și oare nu mi-a numărat
Toți pașii care i-am călcat?
5De am umblat doar cu minciuna,
De mi-a fugit picioru-ntr-una
Numai după înșelăciune –
Cum unora le place-a spune –
6Mă cântărească Dumnezeu –
Căci asta vreau să Îl rog eu –
În cumpăna acelor care
Neprihăniți sunt! Atunci are
Să vadă-a mea neprihănire.
7De am avut vreo rătăcire,
De pasul mi s-a abătut
Din calea dreaptă, de-au văzut
Ceva ochii și le-a urmat
Inima vrerea imediat,
De n-am lucrat cu-nțelepciune,
De s-a lipit vreo-nșelăciune
De mâna mea, atuncea eu
8Să seamăn și-altul, tot mereu,
Să-mi ia roadele semănate,
Să-mi fie dezrădăcinate
9Odraslele! Dacă se-arată
Că amăgit am fost, vreodată,
Eu, de femei, s-au de-i vădit
Precum că eu aș fi pândit
La ușă, la vecinul meu,
10Atunci nevasta mea, mereu,
Să-i macine altui bărbat,
Cu altul să se urce-n pat,
De-altul să fie necinstită!
Iată dorința mea, rostită!
11Căci de făceam tot ce v-am spus,
Atuncea eu aș fi fost pus
În rând cu cel nelegiuit,
Vrednic de a fi pedepsit
Și șters dintre cei muritori,
De către-ai mei judecători
Pentru a mea nelegiuire.
12Un foc cari, pân’ la nimicire,
Mistuie tot ce-am dobândit –
Un foc care mi-a risipit
Toată averea adunată!
Acesta mi-ar fi fost răsplată,
Dacă ce-am zis, înfăptuiam!
13Dacă cumva, nesocoteam
Al slugii drept – căci am putut –
14Acuma ce-aș mai fi făcut,
Sau ce puteam să mai spun eu,
Când se ridică Dumnezeu
În contra mea?! Ce pot să zic?
Nu pot ca să mai spun nimic,
Atunci când Domnul pedepsește!
Dar oare, cine îndrăznește?!
15Acel ce m-a știut pe mine
Să mă-ntocmească-atât de bine
În pântecele mamei, El –
Oare – nu l-a făcut la fel
Și pe cel cari mi-a fost argat?
Aceeași mână ne-a lucrat
Și-avem același Dumnezeu.
16Dacă n-am dat pomană eu
Săracilor care-mi cereau,
Din vina mea de se topeau –
În lacrimi – ochii văduvei,
Și dacă singur – fără cei
17Ce sunt orfani – mi-aș fi mâncat
Pâinea, iar lor nu le-aș fi dat –
Când ei pe mine m-au avut
18Drept tată, căci eu i-am crescut
De tineri și le-am ajutat
Pe văduve – de-am observat
19Că un sărman nenorocit
De-mbrăcăminte e lipsit
Și-nvelitoare nu i-am dat
20Și nu m-a binecuvântat
Inima lui că l-a-ncălzit
Haina ce eu i-am dăruit
Din lâna mieilor făcută –
21A mieilor mei – de văzută
A fost mâna mea, ridicată,
Lovind pe cel orfan vreodată –
Pentru că tare mă simțeam
Fiindcă sprijinit eram
De cei mai mari judecători –
22Atuncea, de la subțiori –
Din umeri – brațele să-mi cadă
Și să se sfarme! Să mă vadă
Cu toții, că sânt vinovat!
23Vedeți dar, că nu s-a-ntâmplat
Așa ceva, căci n-am făcut
Astfel de fapte! M-am temut
De Domnul, de mărirea Lui!
24De mă-ncredeam aurului
Și îi spuneam: „Nădejdea mea,
Tu ești!”, iar dacă se umplea
Inima mea cu îngâmfare –
25Din pricina averii care
Atât de mult mi s-a sporit –
26Dacă cumva, am îndrăznit
Ca să privesc soarele-n față
Și luna-naitând măreață,
27Dacă eu, lor, m-am închinat
Și sărutări#31:27 E vorba de-acea sărutareTrimisă-n semn de închinare. le-am aruncat
Ducându-mi mâinile la gură,
28Atuncea merit, ca măsură –
Pentru păcatul săvârșit –
Ca să fiu aspru pedepsit,
Căci astfel de m-aș fi purtat,
De Domnul m-aș fi lepădat!
29Dacă mă bucuram când greu
Era-ncercat dușmanul meu –
Când se afla-n nenorocire
Eu să tresalt de fericire;
30Nu mi-am lăsat ca să vorbească
Limba, să nu păcătuiască
Cerându-i moartea, cu blestem;
31Dacă din toți care suntem
În al meu cort, nimeni n-a spus
„Unde e cel care s-a dus
Fără să se fi săturat,
Din carnea lui?”, de s-a-ntâmplat
32Ca noaptea să-și petreacă-afară
Străinul, dacă de cu seară
Nu-mi deschideam ușa să-l las
Pe călător să stea de mas,
33Păcatul de mi-l ascundeam
Ca oamenii#31:33 „Ca oamenii” când Iov spunea,„Ca și Adam” se-nțelegea., de-mi închideam
34Nelegiuirea-n sân, de teamă
Să nu fie luată-n seamă
Ca să nu fiu disprețuit
Și de familii ocolit –
Sau la distanță-apoi ținut
Fără să îmi mai fi trecut,
Degrabă, pragul cineva…
35Oh! Dacă aș găsi, cumva,
Un om care să mă asculte,
Să-mi spun necazurile multe!
Voi, plângerea, mi-ați auzit:
Iată că am și iscălit
Apoi, această apărare!
Acum, Cel cari putere are,
Să-mi dea răspuns! Cine-o să vie,
Potrivnic, oare, să îmi fie,
Să îmi arate plângerea
Semnată împotriva mea?!
36Unde-i scrisoarea, să mi-o pună
Pe umăr, ca pe o cunună,
S-o port legată de-a mea frunte?!
Unde-i?! Să vină să mă-nfrunte!
37Aici să vină, căci eu vreau
Ca socoteală să îi dau!
La fel ca pe un domn, doresc
Să îl întâmpin, să-i vorbesc.
38De va striga al meu pământ,
În contra mea, și dacă sânt
Brazdele lui înlăcrimate,
39De roadele i-au fost mâncate
De mine făr’ a fi plătit
Și dacă cumva am mâhnit
Sufletul vechilor stăpâni,
40Atunci în loc de grâu, vreau spini
Să crească pe acea țarină,
Și-n loc de orz, crească neghină!
V-am spus tot ceea ce-am avut!” –
A mai zis Iov, și a tăcut.
Selectat acum:
Iov 31: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca