Iov 31:1-12

„Un legământ am încheiat Cu ochii mei și am jurat Că nicicând n-am să mi-i opresc, Când o fecioară-am să zăresc. Eu am făcut precum am spus; Dar nu știu, Dumnezeu, de sus, De ce oare m-a pedepsit Și astă soartă mi-a gătit? De ce, în loc de fericire, Mi-a dat această moștenire? Dar oare, nu este pieirea Pentru cei răi? Nenorocirea Nu-i pentru cei fără de lege? Nu pot, un lucru, a-nțelege: N-a cunoscut, El, Dumnezeu, Cărările pasului meu? Și oare nu mi-a numărat Toți pașii care i-am călcat? De am umblat doar cu minciuna, De mi-a fugit picioru-ntr-una Numai după înșelăciune – Cum unora le place-a spune – Mă cântărească Dumnezeu – Căci asta vreau să Îl rog eu – În cumpăna acelor care Neprihăniți sunt! Atunci are Să vadă-a mea neprihănire. De am avut vreo rătăcire, De pasul mi s-a abătut Din calea dreaptă, de-au văzut Ceva ochii și le-a urmat Inima vrerea imediat, De n-am lucrat cu-nțelepciune, De s-a lipit vreo-nșelăciune De mâna mea, atuncea eu Să seamăn și-altul, tot mereu, Să-mi ia roadele semănate, Să-mi fie dezrădăcinate Odraslele! Dacă se-arată Că amăgit am fost, vreodată, Eu, de femei, s-au de-i vădit Precum că eu aș fi pândit La ușă, la vecinul meu, Atunci nevasta mea, mereu, Să-i macine altui bărbat, Cu altul să se urce-n pat, De-altul să fie necinstită! Iată dorința mea, rostită! Căci de făceam tot ce v-am spus, Atuncea eu aș fi fost pus În rând cu cel nelegiuit, Vrednic de a fi pedepsit Și șters dintre cei muritori, De către-ai mei judecători Pentru a mea nelegiuire. Un foc cari, pân’ la nimicire, Mistuie tot ce-am dobândit – Un foc care mi-a risipit Toată averea adunată! Acesta mi-ar fi fost răsplată, Dacă ce-am zis, înfăptuiam!