Ieremia 52
52
Împresurarea și luarea Ierusalimului
1Când Zedechia s-a suit
Pe tron, în Iuda, și-a domnit,
Ani douăzeci și unu-avea
Și la Ierusalim ședea.
Ani unsprezece-a adunat,
Pe scaunul de împărat.
Fusese Hamutal chemată
Măicuța lui, iar al ei tată
E Ieremia, acel care,
Obârșie, în Libna-și are.
2La fel ca-naintașul său –
Ca Ioiachim – el, numai rău,
Față de Domnul, a făcut,
Iar Domnului nu I-a plăcut.
3Toate câte s-au întâmplat,
S-au petrecut căci, mâniat
Fusese Domnul, precum știm,
Pe Iuda și Ierusalim.
Și Zedechia s-a vădit,
În urmă, de-a fi răzvrătit
Contra-mpăratului pe care,
În frunte, Babilonu-l are.
4De nouă ani avea domnia,
În stăpânire, Zedechia.
Luna a zecea se scurgea,
Din an, și tocmai începea
A zecea zi. Atunci, cel care
Era în Babilon mai mare,
Cu multă oaste a plecat
Spre Iua și a-mpresurat
Ierusalimul. Așadar,
Oastea lui Nebucadențar,
De-asediu lung, s-a pregătit,
Căci întăriri multe-a zidit.
5Cetatea fost-a-mpresurată,
O vreme foarte-ndelungată.
Asediu-acela a ținut
Până atunci când a făcut,
Ani unsprezece Zedechia,
De când avea împărăția.
6Luna a noua se scurgea,
Din an și tocmai începea
A patra zi, iar foametea,
Crunt, în cetate, bântuia.
Poporul suferea cumplit,
Căci pâine nu s-a mai găsit.
7În zidul care-mprejmuia
Cetatea și o străjuia,
În ziua ‘ceea, s-a-nceput
Și o spărtură s-a făcut.
Prin ea, oamenii de război
Voiau să fugă, mai apoi.
Când s-a-nnoptat, ei au ieșit,
Tiptil, afară, și-au fugit
Pe drumul care se numea
„Al porții”. Drumul începea
Din unghiul zidurilor care
Închideau poarta de intrare,
Puse fiind să străjuiască
Grădina cea împărătească.
Fugarii au cătat să ție
Drumul ce duce spre câmpie.
Astfel, de noapte-acoperiți,
Sperau să treacă nesimțiți
De cetele Haldeilor
Ce-nconjurau cetatea lor.
8Însă Haldeii i-au simțit
Și-n urmărire au pornit.
Ei l-au ajuns pe împărat
Și-n urmă l-au înconjurat
În câmpul Ierihonului,
Iar oastea împăratului,
Înspăimântată, a fugit,
Lăsându-l singur, părăsit.
9Atunci, Haldeii l-au luat
Pe al lui Iuda împărat,
Să-l ducă la acela care,
În Babilon era mai mare.
L-au dus la Ribla așadar,
Și-acolo, Nebucadențar,
O judecată a rostit
În contră-i și l-a osândit.
Lucrul acest s-a petrecut
În al Hamatului ținut.
10Toți fiii împăratului
Au fost uciși în fața lui,
Precum și toți aceia cari,
În Iuda, se vădeau mai mari,
Căci lucrurile-acestea toate,
La Ribla fost-au întâmplate,
La ordinul-mpăratului
Din fruntea Babilonului.
11Pe Zedechia l-au luat,
Ochii i-au scos și l-au legat
Cu lanțuri de aramă, grele.
Legat cu lanțurile-acele –
La fel ca prinșii de război –
La Babilon l-au dus apoi,
Unde a fost întemnițat.
Tot restul vieții, el a stat
Închis, până când, în sfârșit,
I-a venit ceasul și-a murit.
12A cincea lună se scurgea,
Din an, și tocmai începea
A zecea zi din lună dar.
Atuncea, Nebucadențar,
Nouăsprezece ani făcea
De când în Babilon domnea.
Nebuzardan era cel care,
Peste străjeri, era mai mare,
În slujba împăratului
Cari este-al Babilonului.
13El, la Ierusalim, s-a dus
Și-a poruncit, foc, de s-a pus,
Îndată, Casei Domnului
Și casei împăratului,
Precum și caselor pe cari,
Cetatea le avea, mai mari.
14Oștirile Haldeilor
Cari căpetenia străjilor
O însoțeau, au dărâmat
Zidul ce a înconjurat
Ierusalimul; iar apoi,
15Nebuzardan, prinși de război,
Luat-a sufletele toate,
Ce mai rămaseră-n cetate.
În acest fel, i-a înrobit
Și pe cei care s-au grăbit
Să se supună celui care
În frunte Babilonu-l are,
O parte a săracilor
Cari mai rămas-au din popor,
Dar și pe cei ce i-a aflat
Atunci, acolo. A lăsat
16Numai niște vieri în țară
Și tot atuncea mai scăpară
Câțiva din cei ce se vădeau
Cum că agricultori erau.
Cei care fost-au sloboziți
Erau, cu toți, săraci lipiți.
17Apoi, Haldei-au sfărâmat
Stâlpii pe care i-au aflat
În Casa Domnului, căci ei –
Adică toți stâlpii acei –
Erau turnați doar din aramă.
Și temelii – de bună seamă –
Atunci, mai fost-au sfărâmate,
Căci din aramă erau toate.
Marea de-aramă-apoi, și ea
Spartă a fost, de-asemenea.
Arama fost-a adunată,
Fiind în Babilon mutată.
18Luat-au oale, cești, pahare,
Lopeți, cuțite, scule care
Lucrate fost-au din aramă
Și cari serveau – de bună seamă –
La slujba Casei Domnului.
19Slujbașul împăratului –
Nebuzardan, acela care
Peste străjeri era mai mare –
Luat-a cești și cenușare,
Tămâietoare și pahare.
Potirele au fost luate
Precum și sfeșnicele toate.
Tigăile le-a adunat
Și-apoi pe toate le-a luat.
Lighenele au fost luate,
Precum și lucrurile toate
Care din aur se vădeau,
Sau care din argint erau.
20Stâlpii cei doi ce-au fost sfărmați,
Ce din aramă-au fost turnați,
Cu marea cari – de bună seamă –
Era făcută din aramă,
Cu toți cei doisprezece boi
Ce-i erau temelie-apoi
Și din aramă s-au turnat
Când Solomon fost-a-mpărat,
Și cu uneltele pe care
Casa lui Dumnezeu le are
Și din aramă s-au făcut,
În nici un fel nu s-au putut
De a se cântări vreodată.
Toate aceste lucruri, iată,
Atât de multe se vădeau
Încât ce greutate-aveau,
Nimeni – nicicând – nu a știut.
21Un stâlp de-acela a avut
Optzeci de coți în înălțime.
Apoi, despre a lui grosime,
Atât de gros s-a arătat,
Încât putea fi-nconjurat
Cu-n fir care se dovedea
Că doisprezece coți avea.
Pe dinăuntru, gol fusese,
Iar în perete avusese
Cam patru degete-n grosime,
La fel, pe-ntreaga sa lungime.
22Apoi, pe vârf, deasupra lui,
Acoperișul stâlpului
Fusese pus. De bună seamă,
Și el era tot din aramă.
În înălțime se vădea
Că numai cinci coți el avea.
O-mpletitură s-a-ntocmit,
Ca o rețea, și-a-mprejmuit
Acoperișul. Ea avea
Rodii de-aramă prinse-n ea.
Totul era – de bună seamă –
Alcătuit doar din aramă.
Al doilea stâlp era și el
Făcut tot în același fel:
Cu ‘coperiș, cu o rețea
Cari rodii împrejur avea.
23De-o parte, rodiile trase,
Se vădeau nouăzeci și șase,
Iar toate rodiile-acele
Puse-n jur unei rețele
Cari din aramă-a fost făcută,
Erau în număr de o sută.
24Nebuzardan – acela care
Peste străjeri era mai mare –
Cu sine-n urmă l-a luat
Și pe Seraia, cel aflat
Drept preot mare, iar apoi
L-a mai luat prins de război
Pe-al doilea preot, cel chemat
Țefania. A mai luat
Trei ușieri ai Templului,
Aflați la Casa Domnului.
25Printre cei care i-a luat
El, din cetate, s-au aflat,
Atunci, și-un famen dregător,
Care era conducător
Al oamenilor de război,
Cu șapte sfetnici, mai apoi –
Cari pe-mpărat îl sfătuiau,
Căci în a lui slujbă erau –
Și-un logofăt de seamă, care
Peste oștiri a fost mai mare.
El era cel însărcinat,
În acel timp, de împărat,
Cu-nscrierea poporului,
În oastea împăratului.
De-asemenea, au fost luați
Șaizeci de oameni, cari aflați
Erau atuncea în cetate.
26Când a sfârșit aceste toate,
Nebuzardan – acela care
Peste străjeri era mai mare –
Pe toți, spre Ribla, i-a-ndreptat
Și-acolo i-a înfățișat
La împăratul cel pe care
În frunte Babilonu-l are;
27Iar împăratu-a poruncit
Să îi ucidă, negreșit.
Astfel, la Ribla – în Hamat –
Uciși au fost cu toți, de-ndat’.
28Iată poporul așadar,
Luat de Nebucadențar,
Și dus la Babilon apoi,
Ca robi și ca prinși de război:
În anul care se vădea
Drept al șaptesprezecelea,
Sunt trei mii douăzeci și trei
De robi, luați dintre Iudei.
29În anul care se vădea
Că e al optsprezecelea
An de domnie, așadar –
Din ai lui Nebucadențar –
De la Ierusalim, apoi,
Opt sute și treizeci și doi
De inși au trebuit să fie,
La Babilon, duși în robie.
30Al douăzeci și treilea an
Venise, când Nebuzardan –
Conducătorul cel pe care
Oastea străjerilor îl are –
Luat-a robi, dintre Iudei,
Pe șapte sute dintre ei,
La care s-au adăugat
Alți patruzeci și cinci de-ndat’.
De toți, din ai lui Iuda fii,
Ajunseră la patru mii
Și șase sute, mai apoi,
Toți cei luați prinși de război.
31Treizeci și șapte s-au vădit
Anii, de când a fost robit
Cel care fost-a împărat
În Iuda, Ioiachin chemat.
Anu-ncepuse să apună:
Venise-a doisprezecea lună
Și douăzeci și cinci de zile
Zburară din ale ei file.
Ziua aceea începea,
Iar luna se apropia
De încheiere, când cel care
Era în Babilon mai mare,
De Ioiachin și-a amintit.
Ăst împărat era numit
Drept Evil-Merodac și-avea
Un an, de când împărățea.
Atunci, la temniță s-a dus,
La Ioiachin, și l-a adus
La el acasă, la palat.
32Cu bunătate s-a purtat
Față de el și-apoi i-a pus
Un scaun, ce-a fost mai presus
De-al împăraților pe care,
În Babilon, supuși îi are.
33Cu haine noi l-a-nveșmântat
Și-n urmă el l-a așezat –
Pentru tot timpul vieții lui –
La masa împăratului.
34Apoi, de el, necontenit,
Cât a trăit, s-a îngrijit.
Selectat acum:
Ieremia 52: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca