Ieremia 51
51
1Așa vorbește Domnul: „Iată,
Eu ridica-voi, de îndată,
În contra Babilonului
Precum și a poporului
Haldeu, un vânt nimicitor.
2Al Babilonului popor,
De vânători, va fi vânat.
Aceștia-l vor fi atacat
Și țara au să o golească.
Asupră-i, au să năvălească,
Atunci când peste a lui fire
Aduc o zi de nimicire.
3Să se întindă arcul tare,
Mereu în contra celui care
Încoardă arcul și vădește
Că-n platoșa lui se mândrește!”
„Pe ai lui tineri nu-i cruțați!
Oștirea lui, să căutați
S-o nimiciți de peste fire,
S-o ștergeți, cu desăvârșire!
4Uciși, cadă-n țara pe care
Neamul Haldeilor o are!
Străpunși de vârful suliței,
În Babilon, să fie ei,
Pe-ale lui uliți, risipiți!
5Iată că nu sunt părăsiți
Nici Iuda și nici Israel,
De Dumnezeul lor, de Cel
Cari este Domn al oștilor.
Iată, țara Haldeilor
E plină de nelegiuire
Și e-ndreptată a ei fire
În contra Sfântului pe care
Neamul lui Israel Îl are.
6Fugiți din Babilon! Cătați,
Cu viață, astfel, să scăpați,
Să nu pieriți și voi la fel,
Atuncea când pieri-va el!
Căci este ziua cea pe care
Domnul o vrea, de răzbunare!
Plăti-va, Babilonului,
Precum au fost faptele lui.
7Potir de aur s-a vădit
Tot Babilonul, negreșit,
În mâna Domnului. Astfel,
Popoarele-au băut din el,
Din al său vin. S-au îmbătat
Și-o nebunie s-a lăsat
Peste popoarele ce sânt
Pe fața-ntregului pământ.
8Dar cade Babilonul – iată –
Și zdrobit este, dintr-odată!
Plângeți-l dar, popoarelor
Și-aduceți leac alinător,
Căci poate că își va usca
Rana și se va vindeca!”
9„Voit-am ca să încercăm,
Pe Babilon, să-l vindecăm,
Însă el nu s-a vindecat!
Să-l părăsim dar, de îndat’,
Și fiecare dintre noi,
În țara lui, să meargă-apoi,
Căci iată că pedeapsa lui
Atins-a-naltul cerului,
Până la nori fiind urcată.”
10„Dreptatea noastră se arată,
Căci Domnul scoate la lumină,
Acuma, a noastră pricină.
Să mergem și, Sionului,
Despre lucrarea Domnului,
Să-i povestim, căci El, mereu,
Este al nostru Dumnezeu.”
11„Săgețile le ascuțiți
Și scuturile le gătiți!
Domnul i-a ațâțat pe cei
Ce-s împărați ai Mediei,
Ca să se-ndrepte, cu război,
Spre Babilon, căci vrea apoi,
Să nimicească-a lui suflare.
Este o zi de răzbunare,
E răzbunarea Domnului,
Din pricina Templului Lui.
12Un steag – degrabă – înălțați!
Spre Babilon să-l îndreptați!
Ale lui străji, le întăriți
Și caraule rânduiți!
Curse – în urmă – așezați
Și-apoi la pândă, voi să stați!
Iată că Domnul a rostit
O hotărâre și-a venit
Vremea-mplinirii spusei Lui,
În contra Babilonului.”
13„Ascultă tu, acela cari
Te afli lângă ape mari,
Iar ale tale visterii
Nemărginite sunt! Să știi
Precum că ceasul ți-a sosit!
Se-apropie al tău sfârșit,
Iar lăcomia ta vădită
Are să fie stăvilită!”
14Domnul oștirii a jurat
Pe Sine și a cuvântat:
„Asemenea lăcustelor,
Fi-vor mulțimile celor
Cu care Eu te voi umplea –
Așa precum e voia Mea –
Și împotriva ta, apoi,
Vor scoate strigăt de război.”
15A Lui putere a putut,
Pământul, să îl fi făcut.
Cu-a Lui înțelepciune, iată,
Lumea a fost întemeiată,
Iar prin priceperile Lui,
Întins-a-naltul cerului.
16La glasul Lui, urlă speriate
Și apele în cer aflate.
De către El, ridicați sânt
Norii, din margini de pământ.
El face ploaia să pornească
Și fulgerele să se nască.
În urmă, din cămara Lui,
Scoate suflarea vântului.
17Atuncea, orice om se vede
Cât e de prost și poate crede
Precum că și știința lui
Este asemeni omului.
Cel ce e argintar, la fel,
Rămâne rușinat și el,
De chipurile lui cioplite
Cari de suflere sunt lipsite.
Căci idolii lor nu sunt buni,
Ci se vădesc numai minciuni!
18Sunt un nimic idoli-acei:
Numai lucrări de râs sunt ei.
Pedeapsa vine peste fire,
Iar ei pier, cu desăvârșire!
19Dar nu la fel se dovedește
Acela care se vădește
Că este partea cea pe care
Iacov, în lume doar, o are.
Tot ceea ce există, El
A întocmit, iar Israel
E moștenirea Lui, în lume.
Domnul oștiri-i al Său Nume.
20„Ciocan mi-ai fost tu, iar apoi,
Mi-ai fost unealtă de război.
Prin tine, neamuri am zdrobit
Și-mpărății am nimicit.
21Iată, prin tine-am sfărâmat
Și cal și călăreț, de-odat’.
22Prin tine, am sfărmat – la fel –
Carul și cel ce sta în el.
Prin tine, am mai sfărâmat
Apoi, femeie și bărbat,
Bătrân și tânăr totodată
Și-asemenea băiat și fată.
23Păstor, prin tine, am sfărmat,
Și turma care l-a urmat.
Prin tine-am sfărâmat apoi,
Plugarul și pe ai lui boi,
Cârmuitorii și cei cari
Erau slujbașii lor cei mari.
24Locuitorilor pe care
Țara Haldeilor îi are –
Precum și Babilonului
Și-asemeni oamenilor lui –
Iată, acuma, Eu voiesc,
Răsplată, să le dăruiesc,
Pentru tot răul cel știut,
Sionului, că l-au făcut.
Așa va fi, căci – negreșit –
Domnul e Cel care-a vorbit.”
25„Iată, munte nimicitor” –
A zis, cu glas răsunător,
Domnul din cer – „ia seama bine,
Căci am necaz mare pe tine!
Pe tine care te vădeai
Că tot pământu-l nimiceai!
Spre tine, mâna-Mi voi întinde,
Iar brațul Meu te va cuprinde
Și de pe-naltul stâncilor,
În hăul de la poala lor,
Ajunge-vei a fi împins,
Căci te voi face-un munte-aprins.
26Din tine n-au să se mai scoată
Pietre alese, să se poată
Pune drept vârf unghiurilor
Ce sunt ale clădirilor.
Din tine, scoase, n-au să fie
Nici pietre pentru temelie,
Căci o ruină o să fii,
De-acum și până-n veșnicii.
Așa va fi, căci – negreșit –
Domnul e Cel care-a vorbit…”
27„Un steag să înălțați, în vânt,
Să fluture peste pământ!
Trâmbițe-apoi, să vă luați
Și printre neamuri să sunați!
În contra lui, le pregătiți
Pe neamuri și să vă grăbiți
Ca împotrivă-i să-i chemați
Pe cei care sunt împărați
În țara Araratului,
În țara Așcheneazului
Și-a Miniului! Să căutați,
Capi, peste oaste, s-așezați,
Ca peste el să năvălească!
În iureș, caii să pornească,
Precum lăcustele zbârlite
Care pe pradă sunt stârnite!
28În contra lui, le pregătiți
Pe neamuri și să îi vestiți
Pe împărații Mediei,
Pe-ai lor cârmuitori, pe cei
Cari căpetenii se vădesc
Și pe cei care locuiesc
În tot cuprinsul țărilor
Aflate-n stăpânirea lor!
29Întreg pământu-nspăimântat
Se clatină, neîncetat,
Pentru că planul Domnului –
În contra Babilonului –
Se împlinește, negreșit,
Iar Babilonul, pustiit
Va fi de Domnul. În ăst fel,
Nimeni nu va scăpa din el.
30Vitejii Babilonului
Nu luptă. Stau în cetățui.
Puterea a sleit în ei
Și sunt ca și niște femeii.
Cei care sunt vrăjmași ai lor,
Foc le-au pus locuințelor,
Sfărmând zăvoarele aflate
Pe ale lor uși încuiate!
31Alergătorii se grăbesc,
Solii aleargă și-l vestesc
Pe împărat, că-nconjurată
Este cetatea și-i luată,
32Că trecătorile-s luate,
Că au ajuns, de foc, uscate,
Bălțile-n care trestia
Deasă și mare se vădea,
Iar oamenii cei de război
Ajuns-au îngroziți apoi.
33Căci Domnul oștilor – Acel
Ce-i Dumnezeu în Israel –
A cuvântat în contra lui:
„Copila Babilonului
E ca o arie pe care
Oameni-o calcă în picioare.
O clipă doar, și va vedea
Că o să vină peste ea,
Pe firul vremii – pe furiș –
Și timpul pentru seceriș.”
34„Căci Nebucadențar – cel care
În Babilon este mai mare,
Pentru că este împărat –
M-a nimicit și m-a mâncat.
Ca un vas gol, el m-a făcut,
Iar pântecul și l-a umplut
Cu ce aveam mai scump. La fel
Ca un balaur, a fost el,
Iar după ce mi-a înghițit
Tot ce-am avut, m-a izgonit.
35Dar silnicia-nfăptuită
Față de mine – săvârșită
Față de carnea-mi sfâșiată –
Să se întoarcă, de îndată,
Asupra Babilonului” –
Zice fiica Sionului.
Ierusalimul a vorbit
În felu-acesta: „Negreșit,
Peste-al Haldeilor popor,
Cadă-al meu sânge-n viitor!” –
36De-aceea, Domnu-a cuvântat:
„Iată, îți voi fi apărat
Pricina ta și-apoi, îți spun,
Precum că am să te răzbun!
Sec marea Babilonului
Și voi usca izvorul lui.
37Morman de dărmături, astfel,
Are ca să ajungă el,
O vizuină doar, în care,
Culcuș, numai șacalul are,
Pentru că nicicând – negreșit –
N-o să mai fie locuit.
Are s-ajungă o pustie
Și de batjocură-o să fie.
38Ca niște lei, ei se adună
Ca să răcnească împreună.
Asemeni unor pui de lei,
Atuncea, au să fie ei.
39Călduri de vin, când vor avea,
Mai mult am să le dau să bea,
Beția ca să le sporească
Și astfel să se veselească
Pentru ca somnul să le vie
Și-apoi să doarmă, pe vecie.”
40„Iată, asemeni mieilor
Duși la tăiere, îi pogor,
Și-asemenea berbecilor
Precum și-asemeni țapilor.
41Șeșacul, vai, cum s-a luat!
Și vai, ce soartă a-ndurat
Atunci când fost-a cucerit
Acela care s-a vădit
Că a umplut, cu slava lui –
Mereu – fața pământului!
42Asupră-i, marea s-a-nălțat
Și-n valuri el s-a înecat.
43Cetățile-i, într-un târziu,
Ajuns-au toate, un pustiu,
Pământ uscat și pustiit,
O țară de nelocuit,
Un loc pe unde nimenea,
Să treacă, nu mai îndrăznea.
44Pe Bel, în Babilon apoi,
Îl pedepsesc și smulge-voi,
Din a lui gură, negreșit,
Tot ceea ce a înghițit,
Iar neamurile, în ăst fel,
N-au să se-ngrămădească-n el!
Nici zidul Babilonului –
Care se află-n jurul lui –
Nu va avea, atunci, scăpare,
Căci nu va scăpa de surpare!
45Voi, toți ai Meu, grabnic iețiți
Din al lor mijloc și fugiți,
Viața de vreți să vă cruțați
Și-n felu-acesta să scăpați
De-a Domnului mânie-aprinsă
Și de urgia Lui nestinsă!
46În inimi, nu vă tulburați
Și nici nu vă înspăimântați
De zvonurile de afară
Care s-au răspândit în țară.
În ăst an vine-un zvon, în zbor,
Și-un alt zvon anul viitor!
Doar silnicia o să fie
Pusă în țară, la domnie.
Atuncea, un stăpânitor,
În contra altui domnitor,
O să se scoale mai apoi,
Ca să pornească un război.
47Vin zile-n care pedepsesc
Toți idolii ce se găsesc
În Babilon. Atunci când vine
Timpul acela, de rușine
Are să fie-acoperit
Tot Babilonul, negreșit,
Iar ai lui oameni au să cadă,
În al lui mijloc, morții pradă.
48Atuncea, tot acest pământ –
Și cerurile câte sânt,
Alăturea cu toate cele
Care se vor afla pe ele –
Asupra lui, cu bucurie,
Striga-vor și cu veselie
Nespusă, pentru că zăresc
Din miazănoapte cum sosesc,
Grăbiți, pustiitorii lui,
După cuvântul Domnului.”
49„Chiar Babilonul va cădea,
Căci va păți asemenea
După cum a făcut și el
Să cadă morți, în Israel.
50Voi, cei care sunteți scăpați
De sabie, fugiți, plecați!
Cei din pământul depărtat,
La Domnul vă gândiți de-ndat’,
Și-apoi în inimi să vă fie
Ierusalimul, pe vecie!”
51„Iată că noi ne rușinam,
Ocara când o auzeam.
Adânc, rușinea ne-a pătruns
Și fețele ni le-am ascuns,
Atuncea când noi am zărit
Niște străini că au venit
Să intre-n Casa Domnului,
În sfântul Său locaș al Lui.”
52„De-aceea”, zice Domnul, „iată
Ce fel de zile se arată:
Când timpu-acela va sosi,
Pe idoli îi voi pedepsi
Și-n țară o să auziți
Doar gemetele de răniți.
53Chiar dacă Babilonul are
Până la ceruri ca să zboare,
Chiar dacă cetățuia lui
Atinge-naltul cerului
Încât în ea nu va putea
Ca să pătrundă nimenea,
Și-atuncea el va fi lovit,
Pentru că am să îi trimit
Pustiitorul” – Domnul zice –
„Și îl voi face ca să pice…”
54Din Babilon, un strigăt mare
Iese-ndreptându-se spre zare,
Și un prăpăd îngrozitor
Este-n țara Haldeilor.
55Căci Babilonu-i pedepsit
De Domnul și e pustiit,
Făcând să tacă zarva-i mare
Ce răsuna fără-ncetare.
Vin valuri de pustiitori
Cari îl lovesc necruțători,
Asemeni unor ape cari
Se dovedesc tulburi și mari,
Iar vuietul nespus de tare
Se-aude până-n depărtare.
56Pustiitorul năvălește
Asupra lui și-l nimicește.
Vitejii Babilonului
Sunt prinși și cad în mâna lui
Și-n urmă, arcurile lor
Zdrobite-s de pustiitor.
Căci Domnul e un Dumnezeu
Care răsplată dă, mereu,
Și dăruiește, la oricine,
Doar plata ce i se cuvine!
57Iată dar, ce a cuvântat
Acela care-i Împărat,
Acela care are Nume
De Domn al oștilor: „Anume
Am să-i îmbăt pe cei deștepți
Care sunt ai lui înțelepți.
Am să-i îmbăt și pe cei cari
Sunt voievozii lui cei mari,
Pe cei ce sunt cârmuitori,
Pe toți vitejii luptători,
Pe căpeteniile lui
Ce sunt capi ai poporului.
Vor adormi pentru vecie
Și nicicând treji n-au să mai fie.”
58Domnul oștirii a vorbit:
„Zidul cel larg și întărit,
Al Babilonului, de-ndat’,
Are să fie dărâmat,
Iar ‘naltele porți ale lui
Vor cădea pradă focului.
‘Geaba popoarele muncesc,
Iar neamuri, pentru foc, trudesc!”
59Iată poruncile rostite,
De Ieremia, dăruite
Feciorului lui Neria
Precum și al lui Mahseia,
Care, Seraia, s-a chemat,
Atuncea când a fost plecat
La Babilon, cu Zedechia,
Cel ce avea împărăția
În Iuda, pe când împlinea
Ani patru, de când stăpânea.
Seraia era cel mai mare
Din cămărașii cei pe care
Îi avusese-mpărăția,
În vremile lui Zedechia.
60În urmă, Ieremia scrise,
În carte, tot ceea ce zise
De soarta Babilonului
Și de nenorocirea lui.
61El, pe Seraia, l-a chemat
La sine și i-a înmânat
Cartea pe cari tocmai o scrise.
Apoi, în acest fel îi zise:
„La Babilon, dacă sosești,
Cartea aceasta s-o citești
62Și-apoi să zici în acest fel:
„Mărite Doamne, Tu ești Cel
Care a spus că, negreșit,
Acest loc fi-va nimicit
Și că aicea, nimenea
Nu va veni ca să mai stea.
Nu vor mai sta în acest loc –
Nicicând – nici om, nici dobitoc,
Căci un pustiu are să fie,
De-acum și până-n veșnicie.”
63După ce ai să isprăvești
Cartea aceasta s-o citești,
De-o piatră o vei fi legat
Și-ai s-o arunci în Eufrat.
64După ce ai să împlinești
Și acest lucru, să vorbești,
De-ndată, tot poporului
Din Babilon și să îi spui:
„Așa precum s-a scufundat
Cartea, așa va fi-necat
Și Babilonul! Veți vedea
Că nicicând el nu va putea
Să se ridice peste fire,
Din marea lui nenorocire,
Cu care am să îl lovesc.
Puterile li se sleiesc
La toți, atunci, și vor cădea,
Căci n-o să-i scape nimenea!”
Până aici este solia
Ce a rostit-o Ieremia.
Cuvintele ce le-a rostit –
Iată – aicea s-au oprit.
Selectat acum:
Ieremia 51: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca