Ieremia 48
48
1Iată cuvântul Domnului
Ce a fost spus Moabului:
„Domnul oștirilor – Acel
Ce-i Dumnezeu în Israel –
Așa a zis: „Vai Nebo! Vai!
Căci iată, cruntă soartă ai!
Tot Nebo este pustiit.
E de rușine-acoperit,
În lung și-n lat, ținutul lui –
Al Chiriataimului –
Pentru că el este luat.
Cetatea lui s-a dărâmat.
Cetatea lui a fost zdrobită
Și de rușine-acoperită!
2S-a dus fala Moabului
Și toată măreția lui,
Căci la Hesbon se uneltește
Și-a lui pieire se gătește:
„Haideți dar, ca să năvălim
Asupră-i și să-l nimicim!”
„Madmenule, nu ești scutit,
Pentru că fi-vei nimicit,
Căci încurând sabia vine
Și se repede peste tine!”
3De la Horonaim pornesc
Strigăte care se vădesc
Doar de prăpăd și nimicire!
4Moabu-i șters de peste fire,
Căci e zdrobit. Chiar și cei care
Sunt mici în el, nu au scăpare.
5Plânset e-n lungul drumului
Suișului Luhitului
Și strigăt de durere mare
Răsună, fără încetare,
În lungul pogorâșului
Ce-i al Horonaimului,
Din pricină că nimicirea
Căzut-a peste toată firea!”
6Fugiți și viața vă scăpați,
Ca niște dezrădăcinați
Ce-s nevoiași, fără de țară,
Și caută ca să nu piară,
Într-un pustiu adăpostiți!
Grăbiți-vă dar, și fugiți!
7Pentru că tu te-ai încrezut
În faptele ce le-ai avut
Și-n ale tale visterii,
Ajunge-vei robit să fii.
Aceeași soartă va avea
Chemoșul de asemenea,
Căci rob va fi, cu-ai săi preoți,
Precum și cu mai marii toți.
8Pustiitorul se abate
Și va lovi orice cetate.
Din fața lui, nici una n-are
Nici o putință de scăpare.
Valea-i cuprinsă de pieire,
Iar pe câmpie-i nimicire,
Căci totul fi-va împlinit
După cum Domnul a vestit.
9Aripi să-i dați Moabului,
Să plece-n zbor! Ținutul lui
Se va preface în pustie,
Căci nimicite au să fie
Cetățile și nimenea,
În ele, nu va mai ședea.
10Să fie blestemat cel care
Va împlini, cu nebăgare
De seamă, lucrul Domnului!
Cuvintele blestemului
Să îl ajungă pe acel
Cari, sabia, de la măcel,
Și-o va opri! Netulburat,
11Din tinerețea lui, a stat
Moabul și s-a odihnit
Pe drojdiile lui, ferit.
Nu se temea, căci niciodat’,
El, dintr-un vas, n-a fost turnat
În altul, pentru că-n robie
Nu a ajuns dus ca să fie.
De-aceea, gustul și-a păstrat
Și-al său miros nu s-a schimbat.”
12„Dar iată, zile-s pregătite” –
Domnul a zis – „când voi trimite
Oameni care să-l pustiască
Și-ale lui vase să golească.
Când au să vine zilele,
Îi vor plezni burdufele.
13Moabul fi-va rușinat
Și de Chemoș va fi urmat,
Căci vor păți ca Israel
Cari se-ncrezuse în Betel.
14Cum de puteți zice apoi:
„Gata de lupă, suntem noi!”?
15Moabu-i nimicit acum
Iar ale lui cetăți sunt fum.
Întreaga-i tinerime, iată,
S-a prăbușit înjunghiată,
Așa precum a cuvântat
Cel care este Împărat
Iar Numele-I nepieritor
Este de „Domn al oștilor”.”
16„Vine-a Moabului pieire!
Vine a lui nenorocire!
17Bociți-l voi ce vă aflați,
Jur împrejuru-i, așezați.
Bociți-l voi toți cei din lume,
Care cunoașteți al său nume!
Bociți-l dar, neîncetat,
Zicând: „Vai, cum a fost sfărmat
Acest toiag de cârmuire
Ce stătea tare, peste fire!”
18„Pogoară-te, plină de jale
Și din locașul slavei tale,
Stai jos, pe un pământ uscat,
Tu, cea care te-ai arătat
A fi locuitoarea lui
Și fiică a Dibonului!
Pustiitorul a pornit –
Acela ce a pustiit
Moabul – iată-l dar, că vine
Și te lovește și pe tine!
Cetățile tale-ntărite,
Cu toate, fi-vor nimicite!
19Pe drum să ieși și să pândești,
Acum, tu care locuiești
În Aroer! Întreabă dar,
Pe cel care este fugar
Și de pieire a scăpat:
„Hai spune, ce s-a întâmplat?”.
20E de rușine-acoperit
Moabul, căci este zdrobit.
Gemeți, strigați, vă tânguiți,
Iar în Arnon apoi, vestiți
Cum că Moabu-i pustiit!
21Iată, pedeapsa a venit
Și peste țara din câmpie.
Holonul a ajuns să fie
Lovit. Iahațul a luat
Pedeapsă, iar apoi Mafat.
22La rând, Dibonul a venit,
Nebo mai fost-a pedepsit,
Urmat de Bet-Diblataim,
23Apoi de Chiriatiarim,
Cu Bet-Gamul. A fost lovit
Și Bet-Meonul, negreșit.
24Nici Cheriotul n-a scăpat,
Fiind de Boțra-apoi urmat
Și de cetățile pe care
Țara Moabului le are,
Fie că fost-au depărtate
Sau că erau apropiate.
25Frântă-i tăria#48:25 „Tărie”, zis, în evreiește,Prin „cornul”, se mai tălmăcește. cea pe care
Țara Moabului o are,
Iar al ei braț a fost zdrobit
De către Domnul, negreșit.”
26„Hei! Voi, cu toți, să căutați
Ca pe Moab să-l îmbătați,
Pentru că el a îndrăznit,
Acum, să se fi semețit,
Fiind în contra Domnului!
Pentru nelegiuirea lui,
Moabul să se prăvălească,
S-ajungă să se tăvălească
În vărsătura lui și-astfel,
De râs s-ajungă a fi el!
27Nu a ajuns de râsul tău,
Și Israel cu neamul său?
A furat, oare, înadins
Și printre hoți el a fost prins,
Încât tu ai ajuns să dai
Din cap, mereu, atunci când ai
Prilejul, căci ai auzit
Că despre el s-a povestit?
28Cetățile, le părăsiți
Și-n stânci, plecați să locuiți!
Voi, cei cari în Moab v-aflați,
Ca porumbeii vă purtați!
Vă faceți cuib, asemeni lor,
Pe marginea peșterilor!
29Cunosc marea înfumurare,
Pe cari mândrul Moab o are.
Am auzit de fudulia,
De semețire, de trufia
Pe care veșnic le arată
Inima lui cea îngâmfată.”
30„Cunosc”, a zis Domnul, „că are
Nemărginită-nfumurare
Și lauda pe care-o poartă,
Deși e doar fală deșartă.
Eu îl cunosc și pot să zic
Că-i știu și fapta de nimic.”
31Pentru Moab, gem și jelesc.
Pentru cei care locuiesc
În Chir-Hares, suflarea toată
Numai suspine o să scoată.
32Vie, în Sibma așezată,
Decât e Iaezerul, iată,
Mai mult, pe tine-acum te-am plâns.
Tu, ramurile, ți-ai întins
Departe, dincolo de mare,
Până la Iaezer, în zare.
Asupra ta, s-a aruncat
Pustiitorul. Te-a călcat
Tocmai la strânsul roadelor
Și la culesul viilor.
33Astfel, pierit-a bucuria
Și dispărut-a veselia
Din câmpurile roditoare,
Din țara cea scăldată-n soare,
Ce este a Moabului.”
„Secat-am vinul teascului” –
Spusese Domnul. „Nimenea,
Să calce-n teasc, nu va putea,
Cu strigăte de veselie,
Pentru că-n țară au să fie
Doar țipetele de război.
34De la Hesbon se-aud apoi,
Strigăte mari, pe orice cale,
Răsunând pân’ în Eleale.
Ale lor glasuri se-aud dar,
Pân’ la Iahaț. De la Țoar,
Până-n Horonaim pătrund,
Și alte glasuri le răspund
De la Eglat-Șelișia,
Căci apele ce le avea
Nimrimu-n vremile trecute,
Într-un pustiu, sunt prefăcute.”
35Domnul a zis: „Iată, voiesc –
Azi – cu Moabul s-o sfârșesc!
Să-nchei cu cel ce se ducea
Pe înălțimi și îi jertfea
Tămâie unui dumnezeu,
Pe care îl cinstea mereu.
36Când de Moab își amintește,
Ca și un fluier se jelește
Inima, tristă, pentru el.
Pentru Chir-Heres, e la fel:
Ca și un fluier, inima,
Cântul de jale, și-l urma,
Pentru cei care se vădesc
Cum că acolo locuiesc
Și pentru-averile avute
Care acuma sunt pierdute.
37Rase sunt capetele toate,
Iar bărbile au fost tăiate.
Coapsele se-nfășoară-n sac.
Pe brațe, tăieturi se fac,
Care de jale se vădesc.”
38„Doar bocetele stăpânesc
Pe-acoperișurile-aflate
În a Moabului cetate
Și în piețe, ne-ncetat,
Pentru că Eu am sfărâmat
Moabul, ca pe vasul care
E de nimic, căci preț nu are” –
Spusese Domnul. „M-am uitat
39Și-ntreg Moabu-i sfărâmat!
Gemeți cu toți, neîndoios!
Iată dar, cât de rușinos,
Moabu-ntoarce al său spate!
Moabul, să ajungă, poate,
De râs, de pomină și-ocară
Printre cei cari îl înconjoară.”
40Când la Moab S-a referit,
Domnul, în ăst fel, a vorbit:
„Așa după cum știm că zboară
Un vultur, iată bunăoară,
Precum că și al său vrăjmaș
Pornește din al lui sălaș:
Aripile și le întinde
Și-ntreg Moabul îl cuprinde!
41Nici Cheriotul n-a scăpat
Pentru că și el e luat.
Cetățile cele-ntărite
Fost-au, cu toate, cucerite,
Iar inima străjerilor
Din al Moabului popor
Este ca a unei femei
În ceasul chinurilor ei,
Când prinsă-i de dureri pe care
Doar vremea facerii le are.
42Moabul fi-va nimicit,
Pentru că el s-a semețit
În contra Domnului. Astfel,
Nu va mai fi, un popor, el.
43Groapa, cu laț și groază vine
Ca să te-nghită și pe tine,
Locuitor care-ai șezut
În al Moabului ținut.
44Cel cari de groază a fugit,
Cade în groapă, negreșit.
Cel cari din ea s-a ridicat,
Sigur, de laț n-a mai scăpat.
Căci Eu, să vină, am făcut,
Peste-al Moabului ținut
Și peste toți oamenii lui,
Anul pedepsei Domnului.”
45„Fugarii se opresc, sfârșiți,
Căci de putere sunt sleiți
Și adăpost cată-n zadar,
Sub al Hesbonului umbrar.
Dar din Hesbon iese un foc.
Din al Sihonului mijloc,
O flacără a mistuit
Case, apoi a înghițit
Hotarele ținutului
Ce este al Moabului
Și creștetele celor care
Se fălesc doar, fără-ncetare.”
46„Moabule, e vai de tine!
Poporul cari de Chemoș ține,
Ajuns-a de a fi pierdut.
Nimic nu mai e de făcut,
Căci fiii ce i-ai zămislit,
Prinși de război s-au pomenit.
De-asemenea, fiicele tale
Mânate-au fost pe-aceeași cale.
47Însă în vremea de apoi,
Îi voi aduce înapoi
Pe toți fiii Moabului
Precum și pe fiicele Lui.”
Așa va fi căci, negreșit,
Domnul e Cel care-a vorbit.
Aceasta e o judecată
Cari spre Moab e îndreptată.
Selectat acum:
Ieremia 48: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca