Isaia 30
30
1„Vai”, zice Domnul, „de cei care
Copii sunt – plini de ne-ascultare –
Cari răzvrătiți s-au arătat
Căci legăminte-au încheiat
Care nu vin din Duhul Meu
Și-astfel, păcătuiesc mereu!
Prin tot ceea ce au lucrat,
Ei strâng păcat după păcat!
2Făr’ să Mă-ntrebe, bunăoară,
Către Egipt ei se pogoară,
Cătând un adăpost al lor,
La umbra Egiptenilor,
Și ocrotirea ce putea
Doar Faraonul să le-o dea!
3Dar va rămâne de rușine
Și ocrotirea care vine
Din partea Faraonului,
Precum și al Egiptului
Loc de-adăpost, căci a lui țară
O să se facă de ocară.
4Căci voievozii au ajuns
Pân’ la Țoan și au pătruns
În Hanes cei ce se vădeau
Cum că ai lui trimiși erau.
5Însă cu toții au să vadă
Că vor cădea, rușinii, pradă,
Din pricina unui popor
Cari nu le e de ajutor,
Ci spre rușinea lor se-arată
Și spre ocară, totodată.”
6Aceasta e o prorocie,
Pentru un timp ce va să vie.
În miazăzi ea se arată,
Spre dobitoace, îndreptată:
Printr-un ținut ce-i strâmtorat
Și în necazuri înglodat –
Pe unde leul viața-și ține,
De unde doar leoaica vine,
Cu șarpele cel zburător
Și cu năpârca-n urma lor –
Au să își ducă bogăția,
Precum și toată visteria,
Pe spatele măgarilor
Și pe cel al cămilelor,
La un popor cari, ne-ndoios,
N-o să le fie de folos.
7Căci ajutorul așteptat
Cari de Egipt le este dat,
Nu e decât deșertăciune
De-aceea eu și pot a spune
Că ajutorul dobândit
Doar „zarvă mare s-a vădit,
Însă ispravă, nicidecum”.
8Domnul a zis: „Du-te acum
Și-apoi în fața lor să vii
Cu o tăbliță și să scrii
Aceste lucruri. Ia aminte
Și-n carte pune-aste cuvinte,
Pentru că ele, mărturie,
Vor rămânea, pentru vecie.
9Să scrii dar, astfel: „Negreșit,
Acest popor e răzvrătit.
Fii mincinoși se dovedesc,
Niște copii cari nu voiesc
S-asculte Legea Domnului
Și a păzi porunca Lui.
10Ei zis-au văzătorilor:
„Să nu vedeți!” Prorocilor
Le-au spus: „Să nu mai prorociți
Vreun adevăr, ci să vestiți
Lucruri care ne măgulesc
Și-nchipuite se vădesc!
11Așa că, dați-vă din drum!
Plecați de pe cărare-acum!
În pace, ne lăsați cu Cel
Cari Sfânt Îi, e lui Israel!”
12De-aceea, Sfântul Cel pe care
Neamul lui Israel Îl are,
În acest fel a cuvântat:
„Pentru că voi ați lepădat
Acest cuvânt și am văzut
Că-n vicleșug v-ați încrezut
Și-n silnicie – căci voiți,
Sprijin, în ele, să găsiți –
13Astă nelegiuire-apoi,
Are să fie, pentru voi,
Spărtura care șubrezește
Zidul și cari îl prăbușește
Pe negândite, dintr-o dat’:
14Este zdrobit, cum e sfărmat
Un vas care a fost făcut,
De către un olar, din lut.
Spart, fără milă, este el,
Încât apoi, din vasu-acel
Nu mai rămâne chiar nimic.
Un ciob măcar, oricât de mic,
Nu mai rămâne, ca să poți,
Foc, dintr-o vatră, să mai scoți,
Sau ca să mergi cu el în mână,
Și să iei apă din fântână.”
15Căci Dumnezeul Cel pe care,
Drept Sfânt, Israelul Îl are,
A spus așa: „Vă dau odihnă,
Pentru ca-n liniște și-n tihnă,
Voi, mântuirea, s-o primiți.
Tăria voastră o găsiți
Doar în încredere, precum
Și în seninătate-acum.”
Voi, însă, nu v-ați învoit,
16Ci-n felu-acesta ați vorbit:
„Nu! Căci pe cai fugi-vom noi!”–
„De-aceea, chiar veți fugi voi!” –
„Pe cai iuți, noi vom călări!” –
„De-aceea, vă vor urmări
Cei care-aleargă după voi,
Pe cai, cu mult mai iuți apoi.
17O mie, veți fugi speriați,
De-un singur om amenințați.
Când cinci inși se vor înălța
Și când vă vor amenința,
Cu toții veți fugi apoi,
Până când veți rămânea voi,
Asemenea unui stâlp care
Se află pe un munte mare,
Sau asemenea steagului
Aflat pe coama dealului.”
18„Dar Dumnezeu o să voiască,
De voi, să Se milostivească.
În bunătatea Lui cea mare,
O să arate îndurare,
Căci El e drept, necontenit.
De cei care-au nădăjduit
În El, ferice o să fie,
De-acum și până-n veșnicie!
19Poporule-al Sionului,
Cari al Ierusalimului
Locuitor te-ai arătat,
Nu vei mai plânge ne-ncetat,
Pentru că iar îți va fi bine,
Căci El Se va-ndura de tine!
Să fii mereu încredințat –
Când strigi – că fi-vei ascultat.
20El mângâie al tău obraz
Și îți dă pâine, în necaz.
Apoi, în marea-I îndurare,
Apă îți dă, în strâmtorare.
Iată, învățătorii tăi
Nu vor căta dosnice căi
Să se ascundă. Vei putea,
Pe-nvățători de a-i vedea.
21Un glas – atuncea – se va ține
Și-ai să-l auzi vorbind cu tine.
Când să te-abați tu vei căta
La stânga sau la dreapta ta,
Are să-ți spună glasu-acel:
„Acesta-i drumul! Mergi pe el!”
22Vei socoti ca drept spurcat
Argintul ce a îmbrăcat
Toți idolii. Apoi, la fel,
Vei socoti aurul cel
Cu care fi-vor poleite
Și chipurile ce-s cioplite.
Privite toate au să fie,
Precum e o necurăție
Și ai să spui de ele-apoi:
„Afară dar, grabnic, cu voi!”
23Atuncea, Domnul va avea
Grijă ca ploaie să îți dea,
Peste pământu-nsămânțat
Și pâine el îți va fi dat.
Ogoarele scăldate-n soare
Îți vor da pâine hrănitoare.
Turmele tale, necuprinse,
Vor paște pe pășuni întinse,
24Iar boii și ai tăi măgari
Mânca-vor doar nutrețuri cari
Se dovedesc a fi sărate
Și-alese, căci sunt vânturate
De ciur, precum și de lopată,
Pentru a fi hrană curată.
25Pe vârfurile munților,
Pe crestele dealurilor,
Curgeri de ape vor țâșni
Și râurile vor porni
A curge-apoi – în timpu-acel –
În ziua marelui măcel,
Când turnurile vor cădea.
26Lumina ce are s-o dea
Luna – atunci – are să fie,
Precum a soarelui, de vie.
A soarelui lumină are,
De șapte ori, a fi mai tare.
(Lumina care o să vie,
Cât șapte zile, o să fie.)
Acestea fi-vor întâmplate
În vremea când vor fi legate –
De Domnul – rănile pe care
Poporul Său – acum – le are,
Căci toate rănile primite –
Atunci – vor fi tămăduite.”
27„Iată, vine din depărtare
Numele Domnului Cel Mare!
Aprinsă e mânia Lui,
În timp ce limba Domnului
E ca un foc mistuitor;
28Asemenea șuvoaielor
Care din albii au ieșit,
Suflarea Lui s-a dovedit
Și pân’ la gât s-a ridicat,
Să ciuruiască, ne-ncetat,
Popoarele din largul firii,
Cu ciurul greu al nimicirii,
Punând apoi – fără-ndoială –
În gura lor, câte-o zăbală
Ce se vădește-nșelătoare.
29Voi însă, ca la sărbătoare,
O să cântați și-o să vă fie
Sufletul plin de veselie,
Precum e cel ce s-a vădit,
De cânt de flaut, însoțit,
Mergând spre muntele pe care
Al nostru Dumnezeu îl are,
Mergând voios către Acel
Cari Stâncă-i pentru Israel.
30Domnul va face să-I răsune
Mărețu-I glas și Își va pune
Brațul ca lumii să se-arate.
Popoarele, înspăimântate,
Atuncea au să îl zărească,
Gata fiind ca să lovească
Din mijlocul mâniei Lui,
Care-i asemeni focului
Mistuitor. De-asemenea,
Pe al Său braț îl vor vedea,
În mijlocul înecului,
În mijlocul furtunii Lui,
În mijlocul grindinilor,
În mijlocul pietrelor lor.
31Asirianul – de îndat’ –
Va fi cuprins de tremurat,
Speriat de glasul Domnului,
Precum și de nuiaua Lui.
32De câte ori o să îi dea
O lovitură de nuia,
Timpanele – în acel ceas –
Și harfele vor prinde glas;
Căci ridicat, în contra lui,
Are-a fi brațul Domnului.
33De multă vreme-i pregătit
Un rug, pentru-mpărat gătit.
Adânc și lat este făcut
Căci din belșug lemne-a avut.
Suflarea Domnului, furioasă –
Precum șuvoiul de pucioasă –
Asupră-i vine, îl cuprinde
Cu valul ei și îl aprinde.”
Selectat acum:
Isaia 30: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca