Geneza 19:15-38

Când zorii zilei s-au ivit, De Lot, îngeri-au stăruit: „Să-ți iei fetele și nevasta, Să părăsiți cetatea asta, Să nu ajungeți la pieire, Pentru a ei nelegiuire!” Dar Lot, încă, mai zăbovea, Iar timpul, ne-ncetat, curgea. Atunci, îngerii i-au luat, Pe toți, de mâini și au plecat Să-i scoată, din cetate-afară, Și înapoi veniră iară. Astfel, Domnul l-a izbăvit Pe Lot. Cei doi l-au sfătuit: „Pleacă! ‘Napoi să nu privești Și nu cumva să te oprești, Pe drum, în locuri din Câmpie. Altfel, urgia ce-o să vie Te va ajunge, negreșit – Numai la munte ești ferit.” Lot a răspuns: „Doamne, nu pot Să fug la munte! Eu socot – De trecere am căpătat, Căci milă, Tu mi-ai arătat – Prăpădul să nu mă ajungă, Căci pân’ la munte-i cale lungă, Să fug, vreau, în cetatea ‘ceea, Cu fetele și cu femeia. Cetatea-i mică… de-aș putea Să îmi salvez viața în ea…” Domnul a zis: „Iată că-ți fac Și-acest hatâr, să-ți fiu pe plac. Fugi în cetate! Nu mai sta! Până ajungi, voi aștepta!” De-atunci se cheamă, așadar, Cetatea „Mică” – sau „Țoar”. Soarele tocmai răsărea, Când, la Țoar, Lot ajungea. Deci Lot fiind adăpostit, Din cer, potop s-a prăvălit – Ploaie de foc și de pucioasă – Lovind cetatea păcătoasă, Căci, în sfârșit, sosise ora, Pentru Sodoma și Gomora. Dezastrul a fost colosal: A spulberat, sub al său val, Cetățile de pe Câmpie, Copaci și-orice ființă vie. Nevasta lui Lot a privit În urmă, și-a încremenit – În stâlp de sare s-a-ntrupat. Avram, în zori, când s-a sculat, S-a dus colo unde-a vorbit Cu Domnul, când a mijlocit. Privind înspre cetăți, în zare – Înspre Câmpia ‘ceea mare – Văzu fum, foc mistuitor – Asemeni celui de cuptor – Cum se ridică din pământ, Împrăștiindu-se în vânt. Când Dumnezeu a nimicit Cetățile, și-a amintit Căci cu Avram de vorbă-a stat, Și astfel, Lot a fost salvat. Lot, la Țoar, n-a zăbovit – Cu fetele, s-a stabilit La munte, într-o peșteră. Aici, fetele-și ziseră: „Bătrân este al nostru tată. Pe-aici, nu-i nici un bărbat, iată! Haidem, cu vin, să-l îmbătăm Pe tata, și să ne culcăm Cu el. Așa de procedăm, Sămânța o să ne-o păstrăm.” Deci, pe bătrân l-au îmbătat, Iar cea mai mare s-a culcat Cu tatăl lor. El n-a știut Nimic, din ce s-a petrecut. A doua zi, cea mare spuse Mezinei – tot – precum făcuse: „Iată, eu m-am culcat cu tata. Să-i dăm iar vin! Tu să fii gata, La noapte! Intri ușurel Și-ai să te culci și tu, cu el. Nu sta pe gânduri! De ce taci? Așa va trebui să faci!” Pe Lot, din nou, l-au amețit Cu vin, încât nu a simțit Când cea mai mică s-a culcat Cu el, și nici când a plecat. Așa s-au pomenit, cu toate, De tatăl lor, însărcinate. Un fiu, cea mare a născut – Moab, drept nume, a avut. Din el ieșit-a un popor: Acel al Moabiților. Cea mică a născut și ea, Un fiu. Ben-Ami se numea. El este tatăl tuturor, Din spița Amoniților.