Exodul 14:13-31

Moise a spus atuncea: „Voi Să nu vă temeți de nimic! Pe loc rămâneți, căci vă zic: O să vedeți ce izbăvire, Domnul vă dă. Astă oștire, De care-acum speriați sunteți, Nicicând n-o să o mai vedeți, Căci Dumnezeu se va lupta, Pentru voi, azi. Voi doar veți sta, Mai la oparte, să priviți Ce se întâmplă, liniștiți.” Domnul, lui Moise, i-a vorbit: „Ce strigăte am auzit? Tu să îi spui poporului, Care e voia Domnului. Le spune dar, aste cuvinte: „Porniți spre mare, înainte!” Să-ntinzi toiagul către mare, Și-atuncea ai să vezi că are Să se despice imediat Și ai să treci – ca pe uscat – Poporul, dincolo de ea. Grijă-ntre timp, Eu voi avea, Să împietresc inima lor – Inima Egiptenilor – Să-i fac să intre fiecare, După poporul Meu, în mare. Iar Faraon și oastea lui Vor face ca a Domnului Slavă, să fie cunoscută, Căci ea, atunci, va fi văzută. Pe al Egiptului pământ, Toți ști-vor că Eu Domnul sânt, Căci Faraon și oastea lui Vor face ca a Domnului Slavă, să fie arătată, Să o cunoască lumea toată.” Apoi, îngerul Domnului – Cari, în fața poporului, Până atunci a fost aflat – În urma lui s-a așezat. De-asemeni, și stâlpul de nor Plecata dinaintea lor. S-a așezat norul acel, Între Egipt și Israel. Întunecos el se vădea, Pe-o parte, însă răspândea – Cealaltă parte-a norului – Lumină, împrejurul lui. El, între tabere, a stat – Întreaga noapte – și-a vegheat Ca oastea Egiptenilor, Să nu ajungă la popor; Iar taberele au rămas Pe loc și n-au făcut un pas, Una spre alta, până când Au venit zorii, alungând Al nopții văl întunecat. Moise, atunci, și-a ridicat Brațul și l-a întins spre mare, Iar Domnu-o puse în mișcare, Prin vântul care a pornit Să sufle, dinspre răsărit. Întreaga noapte, a suflat Vântul, iar marea s-a uscat Și-n două, ea s-a despărțit, Încât poporul a pășit, Prin albie, ca pe uscat. Israel a înaintat, În timp ce apele-l vegheau, Căci ca un zid se înălțau, La dreapta și la stânga lui. Oștirile Egiptului L-au urmărit, pe Israel, Intrând în mare, după el, Cu Faraon – în frunte stând – Cu cai și călăreți călcând Pe a lui urmă. Multe care De luptă au intrat în mare. În straja dimineți-apoi, Domnul privit-a înapoi, Din al Său stâlp de foc – din nor – Și-n rândul Egiptenilor, Învălmășeală a zvârlit. El a făcut de le-a sărit Roțile carelor, de-ndată, Fiindu-le îngreunată Înaintarea, în ăst fel. Atunci, au zis: „De Israel, Noi trebuie ca să fugim Acum, și să ne-adăpostim, Căci iată, Dumnezeu e Cel Care se luptă pentru el, În contra noastră. Să fugim, Căci altfel, toți o să pierim!” Domnul, pe Moise, l-a chemat Și-apoi, aste porunci i-a dat: „Spre mare, mâna-ți vei întinde, Căci a ei apă va cuprinde Oștirea Egiptenilor, Cu carele și caii lor.” Moise, îndată și-a întins – Înspre al apelor cuprins – Brațul, iar malul apelor S-a prăbușit. În matca lor, Ele – din nou – s-au așezat Și în adânc au îngropat Poporul Egiptenilor. A încercat, din calea lor, Să fugă oastea, îngrozită, Însă ea fost-a nimicită, De Domnul, în mijlocul mării. În acest fel, în largul zării, Al apei zid prăbușit, Iar valurile-au înghițit În hăul lor, toată oștirea. În ape, și-au găsit pieirea Și cal și călărețul lui, Și carele Egiptului. A Faraonului armată Fusese, astfel, înecată. Nimeni, să scape, n-a putut, În schimb, Israel a trecut, Prin mare, ca și pe uscat, În timp ce apele au stat Ca și un zid, lângă popor, La dreapta și la stânga lor. În ziua ‘ceea, negreșit Că Dumnezeu l-a izbăvit Pe Israel – pe-al Său popor – Din mâna Egiptenilor. Tot Israelul a zărit Cum Egiptenii au pierit, Și trupuri neînsuflețite, Pe malul mării, risipite. Când Israelul a văzut Ceea ce Domnul a făcut – Ce braț puternic a-ndreptat Spre Egipteni – s-a-nspăimântat. Întreg poporul s-a temut Atunci, de Domnul. Au crezut, În El și-n Moise – robul Său – Fiind, cu toții, speriați rău.