M-am îndemnat la căutarea
Și-apoi, atent, la cercetarea
Tuturor câte s-au făcut
Pe lume. Astfel, am văzut
Că omul cel neprihănit,
Cu faptele ce-a săvârșit,
Se află-n mâna Domnului;
Iar soarta înțeleptului,
Cu tot ce face pe pământ,
În mâna Lui, de-asemeni, sânt,
Precum și dragostea-i aflată
Și ura cea înverșunată.
Ce-n viitor are să fie,
‘Nainte, bietul om nu știe.
Nici înțeleptul, cu-a lui minte,
Nu știe ce-i e pus ‘nainte.
Deopotrivă-n viața lor,
Toate se-ntâmplă, tuturor:
Omul care-i neprihănit
Aceeași soartă-a-mpărtășit
Ca și cel rău; cel bun, și el,
Ca păcătosul; tot la fel,
Cel ce se jură și cel care,
Teamă de jurământ nu are;
Omul cu sufletul curat,
Asemeni celui necurat;
Cel care jertfe pregătește,
Ca omul care nu jertfește.
Din toate câte am văzut,
Sub soare, eu, că s-au făcut,
Iată ce am aflat, anume,
Că este cel mai rău, pe lume:
Toți – buni sau răi – orice-au făcut,
Aceiași soartă au avut.
De-aceea, inimile toate
Pline-s, mereu, de răutate
Și e atâta nebunie
În om. Iată că el nu știe
Ce va mai fi când, la cei morți,
Va trece, prin a morții porți.
Pe cine, moartea îl scutește?!
Cel viu, mereu, nădăjduiește.
Un câine viu mai prețuit
E, decât leul ce-a murit.
Cei vii, își știu sfârșitul sorții:
Știu că muri-vor, însă morții
Nu știu nimic și nu li-e dată
Apoi, nimic – nici o răsplată –
Căci după ce-au fost îngropați,
De toată lumea sunt uitați,
Iar viața înainte merge;
Chiar pomenirea li se șterge.
Iubirea, ura, pizma lor
Pierit-au. Ei nicicând nu vor
Mai avea parte cu cel care
E viu, de ce este sub soare.
Du-te de pâinea ți-o mănâncă,
Cu veselie, până încă
Mai ești în viață. Bucuros,
Bea-ți apoi vinul. Fii voios
Pășind pe-al vieții tale drum,
Că-n ceea ce faci tu acum,
De mult găsit-a Dumnezeu
Plăcere. Dar să ai, mereu,
Hainele albe. Untdelemn,
Să ai pe cap – eu te îndemn.
Gustă din plin viața aceasta
Și-alăturea să-ți ai nevasta.
În zilele ei trecătoare,
În care te trudești sub soare,
I-ați partea care ți s-a dat,
Pentru tot ceea ce-ai lucrat.
Tot ce a ta mână găsește,
Să facă; însă, voinicește,
Cu forță și cu sârguință,
Căci în a morții locuință
Unde vei merge la culcare,
Nu va mai fi nici o lucrare
Și n-ai, mâna, pe ce mai pune.
Acolo, nu-i înțelepciune;
Nu se mai află vreo știință
Și nici un fel de chibzuință.
Am mai văzut apoi, sub soare,
Că nu cei iuți sunt acei care
Vor alerga; o bătălie
N-o iau cei care, vitejie
În luptă, au să dovedească,
Iar pâinea n-au s-o dobândească
Cei înțelepți; asemenea,
Cei pricepuți nu vor avea
Averi și bogății, vreodată;
Cei învățați nu au să poată
Să capete bunăvoință,
Ajutați doar de-a lor știință.
Deci iată, toate câte sânt
De om făcute pe pământ,
Nu țin de truda lui sub soare,
Ci doar de vremi și-mprejurare.
Căci omul, ceasul, nu îl știe,
Năpasta când are să vie
Să îl lovească, fără veste,
Ci el sărmanul la fel este
Ca păsările în laț prinse,
Ca pești-n mrejele întinse
Căzuți numai din întâmplare.
Am mai văzut un lucru mare,
Pe care, îndrăznesc a spune,
Că l-am numit înțelepciune.
Era o cetățuie mică,
Ce nu părea de loc voinică.
Puțini erau oamenii cei
Ce-o locuiau. Asupra ei,
Veni un mare împărat,
Puternic, care-a-nconjurat
Cetatea și a construit
Întărituri. Dar s-a găsit
Un om sărac, printre acei
Care-ntre zidurile ei
Au locuit. Săracului,
Înțelepciunea minții lui
Îi era singura avere.
Astfel, doar cu a ei putere,
Cetatea a eliberat,
Deși nimeni nu l-a luat
În seamă, căci sărac a fost.
Cine să-l vadă? N-avea rost,
Măcar că era înțelept.
Atunci mi-am zis: „Să fii deștept,
Mai bine-i, căci se dovedește
Că-nțelepciunea prețuiește
Mai mult decât tăria chiar.”
Totuși, văzut-am că ăst dar
Disprețuit e de bogat,
Dacă săracului i-e dat
Și astfel, nimeni nu ascultă
Înțelepciunea sa cea multă.
Ale-nțeleptului cuvinte
Sunt, pentru inimă și minte –
În liniște de-s ascultate –
Mai mult ca strigătele toate,
Ale celui care răcnește
Și-ntre nebuni împărățește.
Decât o armă de război,
Înțelepciunea, să știți voi
Că, mult mai mult se prețuiește.
Însă mult bine nimicește
Un singur păcătos. Deci stați
Mereu atenți și privegheați!
Aplicația Biblia
Aplicația Biblia pentru Copii
