Daniel 6
6
Daniel în groapa leilor
1Dariu găsi, apoi, cu cale,
Să pună-n fruntea țării sale –
De-ndată – niște dregători
Care să-i fie slujitori.
În număr trebuit-au deci,
A fi o sută douăzeci,
Cari răspândiți urmau să fie
În toată-ntinsa-mpărăție.
2Trei căpetenii, a pus el,
Peste aceștia. Daniel
Fusese-alăturea de ei,
Drept căpitan, între cei trei.
Cetele dregătorilor,
Le dădeau socoteală lor,
Despre tot ce se petrecea,
Căci în ăst fel se urmărea
Ca împăratul, negreșit,
Să nu ajungă păgubit.
3Dar Daniel îi întrecea
Pe căpitani și-asemenea
Pe dregători, căci a avut
Un duh înalt. Când l-a văzut,
Chiar împăratul s-a gândit
Că este omul potrivit
Cari ar putea pus ca să fie
Mai mare peste-mpărăție.
4Atuncea, toți aceia cari
Erau slujbașii săi cei mari,
Cu-nfrigurare au cătat
Ceva în contra lui, legat
De treburi din împărăție,
Să poată-n urmă ca să vie
În fața împăratului
Spre a pârî purtarea lui.
Dar orișicât s-au străduit,
Nici o greșeală n-au găsit
Și astfel, despre lucrul său,
N-au putut spune nimic rău.
5De-aceea, ei s-au sfătuit
Și-apoi așa au glăsuit:
„Nu vom putea, în nici un fel,
Să îl pârâm, pe Daniel,
Pentru că – iată – nimic rău,
Nu vom găsi în lucrul său,
Numai de vom afla, cumva,
În crezul său, apoi, ceva,
În Legea Dumnezeului
Ce se vădește-a fi al lui!”
6În urmă, toți aceia cari
Sunt căpitanii cei mai mari,
Precum și ceilalți slujitori
Ce se vădeau mari dregători
S-au dus, cu zarvă, la-mpărat
Și-n acest fel au cuvântat:
„Mărite Dariu, să trăiești
Veșnic și să împărățești!
7Iată că toți aceia cari
Sunt căpitanii tăi cei mari –
De tine puși ca să îți fie
Slujbași peste împărăție –
Cu cei care sunt dregători
Ori sfetnici sau cârmuitori,
Sunt de părere că e bine
Ca o poruncă, de la tine,
Asupra țării să pornească.
Pe-aceasta să o însoțească
Și o oprire aspră, care
Va pedepsi pe fiecare,
Dacă se face vinovat
De faptul de a fi-nălțat
Vreo rugă către cineva
Sau către-un dumnezeu, cumva,
Un timp ce-n ale vremii file
Va număra treizeci de zile.
În timpu-acesta, negreșit,
Are să fie-ngăduit
Ca rugi să fie înălțate,
Doar către tine, împărate.
Cel care nu se va supune
La ceea ce porunca spune,
Are să fie pedepsit
Și-n groapa leilor, zvârlit.
8Tu, împărate, să-ntărești
Oprirea și să iscălești
Astă poruncă, de îndat’,
Spre a nu fi nimic schimbat,
Cum cere legea Mezilor
Și-asemenea a Perșilor,
Care, din clipa ce-a fost dată,
Mereu, rămâne, neschimbată.”
9În urma celor de mai sus,
Cari înaintea lui s-au spus,
Dariu a scris porunca-ndată
Și-a ei oprire, totodată.
10Când Daniel a auzit
Că împăratu-a iscălit
Porunca, nu s-a-nspăimântat,
Ci-n a lui casă a intrat.
Odăile, în casă-aflate –
Cele cari, sus, sunt așezate –
Ferestre mari, în zid, aveau
Și spre Ierusalim priveau.
De trei ori, zilnic, Daniel
Intra acolo și-apoi el
Se închina lui Dumnezeu,
Pe care Îl slujea mereu.
El, laudă, Îi aducea
Și rugăciuni de-asemenea,
Precum făcuse mai ‘nainte,
Fără să fi luat aminte
La ceea ce a poruncit
Chiar împăratul, negreșit.
11Oamenii care îl urau,
Ce face Daniel, știau.
De-aceea, ei au năvălit
În casă, unde l-au găsit
Rugându-se lui Dumnezeu,
Cerându-I sprijinul, mereu.
12Când acei oameni l-au văzut
Pe Daniel ce a făcut,
În mare grabă-au alergat
Să-l înștiințeze pe-mpărat.
Au început să îi vorbească
Despre oprirea-mpărătească
Și-aste cuvinte i le-au zis:
„Dar împărate, nu ai scris
Chiar tu, oprirea ‘ceea care
Împiedica pe fiecare,
Treizeci de zile – numărat –
De a nu mai fi înălțat
Vreo rugă, către cineva,
Sau către-un dumnezeu, cumva?
Oare, porunca ta nu spune
Că omul cari nu se supune
Are să fie pedepsit
Și-n groapa leilor zvârlit?”
Atuncea, împăratu-a zis:
„Lucrul acesta este scris!
Este un lucru-adevărat
Și nu poate a fi schimbat,
Pentru că legea Mezilor
Precum și cea a Perșilor
Nu va putea a fi schimbată,
De către nimeni, niciodată!”
13Oameni-acei au cuvântat
Din nou, zicând către-mpărat:
„Pe Daniel, l-am găsit noi –
Pe cel luat prins de război,
Din Iuda – că a încălcat
Poruncile ce tu le-ai dat.
De trei ori, zilnic, Daniel
Intră în casă, unde el
Se roagă-apoi, Celui pe care,
Drept Domn, poporul său Îl are!”
14Când împăratu-a auzit
Lucrul acesta, s-a mâhnit
Nespus de mult și se gândea
În ce fel, oare, ar putea
Să-l scape-apoi pe Daniel.
Cu acest gând s-a trudit el,
Pân’ la apusul soarelui.
15Însă, toți pârâtorii lui
Astfel au zis: „Află-mpărate
Că hotărârile luate –
Cum cere legea Mezilor,
Precum și cea a Perșilor –
Nu pot, schimbate, ca să fie,
De nimeni, în împărăție!”
16Când împăratu-a auzit
Lucrul acest, a poruncit
Să fie Daniel chemat
Și-apoi să fie aruncat
În groapa leilor. Când el
L-a întâlnit pe Daniel,
I-a zis, plin de păreri de rău:
„Acuma, Dumnezeul tău,
La cari slujești fără-ncetare,
Să vină să îți dea scăpare!”
17O piatră mare au adus
La gura gropii de au pus,
Iar împăratul a-ntărit-o,
Fiindcă a pecetluit-o
Cu-al său inel și cu acele
Care se dovedeau inele
Ale slujbașilor pe cari,
În țară, îi avea, mai mari,
Nimic să nu se schimbe-astfel,
Referitor la Daniel.
18În urmă, marele-mpărat
Se-ntoarse la al său palat.
Nici n-a mâncat, nici n-a băut,
Nici țiitoare n-a cerut
Să i se-aducă. S-a vădit
Că-n acea noapte n-a dormit,
Fiind de gânduri frământat.
19De ziuă când s-a luminat,
A alergat nerăbdător,
Până la groapa leilor.
20Cu un glas plâns, el l-a strigat
Pe Daniel și-a cuvântat:
„Hei, Daniele! Trăiești, oare,
Tu, cari slujești fără-ncetare
La Dumnezeul cerului?
Putut-a, oare, brațul Lui,
Să-nchidă gura leilor
Scăpându-l pe-al Său slujitor?”
21Atunci, din groapă, Daniel
Răspunse-ndată-n acest fel:
„Să trăiești veșnic, împărate,
Cu pace și cu sănătate!
22Află că Dumnezeul meu –
Căruia Îi slujesc mereu –
Pe al Său înger l-a trimis
Și leilor gura le-a-nchis.
Iată că ei nu au putut,
Nimic ca să îmi fi făcut,
Căci față de-al meu Dumnezeu,
Nevinovat mă aflu eu.
Nevinovat – cum știi prea bine –
Mă aflu și față de tine,
Căci nici un rău n-am săvârșit
Să merit să fiu pedepsit!”
23Pe dată, marele-mpărat,
În suflet, mult s-a bucurat
Și-a poruncit ca Daniel
Să fie scos afară. El,
Cu-atenție, l-a cercetat,
Dar nici o rană n-a aflat
Pe trupul său, căci tot mereu,
S-a încrezut în Dumnezeu.
24Grabnic apoi, a poruncit
Să fie prinși cei ce-au venit
Spre a-l pârî pe Daniel
Și-a-l ocărî în chip și fel.
Îndată, toți au fost luați
Și pradă leilor lăsați.
Soațele lor au fost luate
Și-n groapă fost-au aruncate.
Copiii lor au suferit
Aceeași soartă, negreșit.
Al gropii fund, nu l-au atins,
Căci lei-nfometați i-au prins
În gheare și le-au sfărâmat,
Cu colții, oasele, de-ndat’.
25După această întâmplare,
Dariu trimise o scrisoare,
Popoarelor nenumărate
Sub stăpânirea lui aflate,
Indiferent de limba lor.
Iată ce scris-a tuturor:
„Către voi cari ai mei sunteți:
Din belșug, pace, să aveți!
26Voiesc ca pe întinderea
Ce-o are-mpărăția mea,
Voi să vă temeți, tot mereu,
De Cel ce-i este Dumnezeu
Lui Daniel, căci bine știu
Că El e Dumnezeul viu,
Cari dăinuiește pe vecie.
Nicicând, a Lui Împărăție,
Nu are să se nimicească,
Pentru că n-o să se sfârșească
În veac mărita-I stăpânire
Întinsă peste-ntreaga fire.
27El este Cel cari izbăvește!
El este Cel cari mântuiește!
Minuni și semne – cum Îi place –
În cer și pe pământ, El face!
Prin brațul Său, l-a izbăvit
Pe Daniel, când s-a găsit
Închis în groapa leilor.
El l-a scăpat din gheara lor!”
28Bine a dus-o Daniel,
Cât la putere a fost cel
Care era, Dariu, numit.
De-asemenea, când a venit
Cir – zis Persanul – și-a urcat
Pe scaunul de împărat,
Grijă a dovedit și el,
S-o ducă bine Daniel.
Selectat acum:
Daniel 6: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca