Daniel 5
5
Ospățul lui Belșațar și luarea Babilonului
1Cel care fost-a împărat –
Și Belșațar era chemat –
Dete-un ospăț la toți cei cari
Erau slujbașii săi mai mari.
Slujbași-aceștia se vădeau
O mie-n număr că erau.
Vin, la ospăț, ei au avut,
Iar împăratul a băut,
În fața lor, din vinu-acel.
2De cheful vinului prins, el –
Slujbașilor – porunci le-a dat,
Ca să-i aducă de îndat’,
Vasele cele minunate –
Din aur și argint lucrate –
Ce le răpise tatăl lui,
Tocmai din Templul Domnului,
Pentru că Nebucadențar
Tată-i era lui Belșațar.
Templul acesta, precum știm,
Fusese la Ierusalim.
A cerut vasele acela,
Cu gândul ca să bea din ele
El, precum și aceia cari
Se dovedeau a fi mai mari,
Cu soațele-mpăratului
Și țiitoare de-ale lui.
3Ai săi slujbași grabnic s-au dus,
Și-apoi în față i-au adus
Vasele cele minunate,
Din aur, ce au fost luate
Chiar de la Templul Domnului,
Când jefuit-au Casa Lui –
A Celui care e, mereu,
Adevăratul Dumnezeu.
Templul acela, precum știm,
Fusese la Ierusalim.
Luară vasele acele
Și-n urmă, au băut din ele
Și împăratul și cei cari
Erau slujbașii săi cei mari,
Cu soațele-mpăratului
Și țiitoare de-ale lui.
4Au băut vin și-au lăudat
Idolii care s-au turnat
Din aur, fier, argint și-aramă.
Au lăudat – de bună seamă –
Și dumnezei-nchipuiți,
În piatră sau în lemn, ciopliți.
5În acea clipă, au văzut
O mână cum a apărut,
‘Naintea sfeșnicului. Ea –
Pe tencuiala ce-o avea
Zidul care a străjuit
Acel palat – a scrijelit
Niște cuvinte, de îndat’.
Lucrul acest l-a observat
Și împăratul, căci zărise
Mâna aceea care scrise
Ceva, atunci, pe tencuială.
6A-ngălbenit – fără-ndoială –
De spaimă, marele-mpărat,
Iar gândul i s-a tulburat.
Spaima aceea a făcut, pe loc,
De i s-a desfăcut
Strânsoarea-ncheieturilor
Ce sunt ale șoldurilor
Și-unul de altul, negreșit,
Genunchi-atunci i s-au izbit.
7În gura mare, a strigat,
În urmă, marele-mpărat,
Să vină ai săi vrăjitori,
Cu cei care sunt cititori
În stele, precum și cu cei
Ce se vădeau a fi Haldei.
Când toți în față-i au venit,
În acest fel el le-a vorbit:
„Cel care poate să citească
Scrisul și să mi-l tălmăcească,
Are să fie îmbrăcat
În purpură și-i va fi dat
Un lănțișor de aur care,
La gât, ca să îl poarte, are.
La cârmă, în împărăție,
Al treilea el are să fie.”
8Toți înțelepții cei pe care
Ținutul Babilon îi are,
Au încercat ca să citească
Scrisoarea și s-o tălmăcească,
Dar orișicât s-au străduit,
Nici unul nu a izbutit.
9Din pricina aceasta, iar
Se-nspăimântase Belșațar.
Groaza care l-a stăpânit,
La față l-a îngălbenit.
Ai săi, văzându-l, au rămas
Încremeniți și fără glas.
10Împărăteasa auzise
Cuvintele ce le rostise
Chiar împăratul și cei cari
Erau în slujba lui mai mari.
Îndată, ea s-a-nfățișat
‘Naintea lor și-a cuvântat:
„Măria-ta, să ne trăiești
Veșnic și să împărățești!
Nu trebuie a fi mâhnit
Și nici de gânduri, răvășit.
Fața să nu-ți îngălbenească!
Spaima să nu te cotropească!
11Măria-ta, precum se știe,
Este-n a ta împărăție,
Un om. Află că omu-acel,
Un duh anume are-n el,
Un duh pe care îl vădeau
Doar dumnezeii sfinți că-l au.
Pe vremea-n care-a-mpărățit
Al tău părinte, s-au găsit
Pricepere, lumini – la fel –
Și-nțelepciune-n omu-acel,
Ce se vădea dumnezeiască,
Peste puterea omenească.
Află-mpărate Belșațar,
Că tocmai Nebucadențar,
În clipa-n care a văzut
Cât este el de priceput,
L-a pus, mai mare, peste cei
Care se dovedeau Haldei,
Peste cei cari sunt vrăjitori
Sau sunt în stele cititori,
Și peste cei care, din fire,
Pricepere au, la ghicire.
12Să știi dar că omul acel –
Care se cheamă Daniel
Și căruia, drept Beltșațar,
Îi zise Nebucadențar –
Ajuns-a a fi pus mai mare,
Pentru priceperea ce-o are,
Pentru acel duh ‘nalt vădit
A fi în el și, negreșit,
Pentru putința ce o are
De-a lămuri orice-ntrebare,
De a da tâlcul viselor,
Precum și al lucrurilor
Ce se arată încâlcite
Și nu pot a fi deslușite.
Cheamă-l – acum – pe Daniel,
Căci o să-ți tâlcuiască el
Cuvintele care s-au scris!
Fă dar, așa precum ți-am zis!”
13Îndată, slugile-au plecat
Să îl aducă la palat,
Pe Daniel. Când l-au găsit,
La împărat au revenit,
Care a cuvântat astfel:
„Așadar, tu ești Daniel?
Tu ești – așa precum știm noi –
Unul din prinșii de război,
Luat din Iuda, de-al meu tată?
14Aflat-am despre tine – iată –
Că ai un duh, precum vădeau
Doar dumnezeii sfinți că au.
Pricepere ai căpătat;
Lumini, în tine-ai adunat
Și-o-nțelepciune dovedită
Că este nemaipomenită.
15Adus-au înaintea mea,
Pe înțelepți și-asemenea
Pe cei care sunt vrăjitori
Sau sunt în stele cititori,
Ca scrierea să mi-o citească
Și-n urmă să mi-o tâlcuiască.
Oameni-aceștia n-au putut
Să împlinească ce-am cerut.
16Dar știu că tu te dovedești
În stare ca să tâlcuiești
Toate-ntrebările acela
Ce se arată a fi grele.
Acum, scrisul să mi-l citești
Și-n urmă să mi-l tălmăcești.
De vei putea, vei fi-mbrăcat
În purpură și-ți va fi dat
Un lănțișor, nemaivăzut,
Care din aur e făcut,
Ca să îl porți la gât. Să știi
Că tu, al treilea, ai să fii
Pus, în a mea împărăție.
Iată ce cinste îți dau ție.”
17Dar Daniel, către-mpărat,
În acest fel a cuvântat:
„Aceste daruri, le păstrează
Și altora le-ncredințează!
Totuși, scrisul eu ți-l citesc
Și-apoi am să ți-l tălmăcesc.
18Cel Prea Înalt care, mereu,
E-adevăratul Dumnezeu,
Lui Nebucadențar – cel care
Îți este tată – slavă mare
I-a dăruit. I-a dat tărie,
I-a dat această-mpărăție
Și-o strălucire minunată.
19Mărimea care i-a fost dată
Făcutu-l-a – cum ai văzut –
În toată lumea, cunoscut.
Popoarele neamurilor –
Indiferent de limba lor –
De-a lui putere, se temeau
Și înainte-i tremurau,
Căci împăratul a putut
Să facă după cum a vrut,
Pentru că viața omului
Era-n mâna-mpăratului.
Putea ucide sau putea,
Cruțare vieții să îi dea.
Putea să-nalțe pe acel
Pe care îl ales el,
Sau să coboare el putea
Pe orișicine, cum voia.
20Când duhul i s-a împietrit
Și când mândrie a vădit –
Căci inima i s-a-ngâmfat –
Ajuns-a a fi alungat
De la domnie, de îndată,
Iar slava lui a fost luată.
21În acest fel, s-a pomenit
Precum că este izgonit
Din mijlocul oamenilor.
Apoi, asemeni fiarelor
Ajunse-a fi inima lui,
Iar locul împăratului
S-a dovedit a fi-n pustie,
Acolo unde – cum se știe –
Măgari sălbatici se găsesc,
Căci ei acolo viețuiesc.
Doar iarba ce se dă la boi
A fost mâncarea lui apoi,
Și doar cu roua cerului
Udat fusese trupul lui,
Până când el a priceput
Și până a recunoscut
Căci Cel Prea-Nalt Se dovedește
Singurul care stăpânește
Asupra-mpărățiilor
Ce sunt ale oamenilor,
Și că El poate, precum vrea,
Doar cui voiește, să le dea.
22Deși îi ești fiu, Belșațar,
Nu faci ca Nebucadențar,
Căci inima nu ți-ai smerit,
Cu toate că ai auzit
Ce s-a-ntâmplat cu tatăl tău
Și cât a dus-o el, de rău.
23Tu – precum văd – ai cutezat
Acuma, de te-i ridicat
În contra Celui cari, mereu,
E-al cerurilor Dumnezeu.
Vasele-aflate-n Casa Lui –
Vase-nchinate Domnului –
‘Naintea ta, tu ai cerut
A fi aduse și-ai băut
Din ele, tu și toți cei cari
Sunt slujitorii tăi cei mari,
Cu soațele-mpăratului
Și țiitoare de-ale lui.
Ați băut viu și-ați lăudat
Idolii care s-au turnat
Din aur, fier, argint și-aramă.
Ați lăudat – de bună seamă –
Și dumnezei-nchipuiți,
Din piatră sau din lemn, ciopliți,
Care nu văd, n-aud nimic
Și n-au pricepere, vă zic!
Nu ai dat slavă Domnului,
Cel care are-n mâna Lui
Suflarea ta. Căile tale
Se află în mâinile Sale!
24Tocmai de-aceea, a trimis
El, astă mână care-a scris
Cuvintele ce te-au speriat.
25Iată ce scrie: „Numărat”,
După aceea „Cântărit”
Și-apoi, în urmă, „Împărțit!”#5:25 Iată șirul cuvintelor,În scrierea Haldeilor:„Mame” și „mene” și „techel”Și „upfarsin” e, după el.
26Acum, ascultă împărate,
Și tâlcuirile ce-s date
Ăstor cuvinte: „Numărat”,
Să știi dar că a însemnat
Că numărate îți sunt ție,
Zilele tale de domnie.
Căci Dumnezeul Cel de Sus,
Capăt, domniei tale-a pus.
27În cumpănă te-a „Cântărit”
Și-astfel, ușor ai fost găsit!
28Cuvântul „Împărțit” arată
Că-mpărăția ți-e luată
Și e-mpărțită Mezilor
Și-asemenea și Perșilor!”
29Îndată, Belșațar a dat
Poruncă, de l-au îmbrăcat
Cu purpură, pe Daniel.
Un lănțișor de aur, el
Primit-a, căci i l-au adus
Și-apoi la al său gât l-au pus.
Au dat de știre, să se știe
Că Daniel are să fie
Al treilea, drept cârmuitor,
Peste împărăția lor.
30Însă în noaptea ‘ceea chiar,
Ucis căzut-a Belșațar,
Cel care fost-a domnitor
Al tuturor Haldeilor.
31În urmă, Dariu a venit –
Cari era Med – și a domnit.
Șaizeci și doi de ani avea,
Când împărat el ajungea.
Selectat acum:
Daniel 5: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca