Aceștia, însă, vreau să știți,
Că pot a fi asemuiți
Cu niște dobitoace care
N-au minte și-astfel, fiecare,
Din fire chiar, au fost sortite,
Prinse a fi și nimicite;
Pentru că au batjocorit
Ce nu cunosc, vor fi pierit
În însăși stricăciunea lor;
Plata nelegiuirilor,
Au s-o primească, negreșit,
Pentru tot ce au săvârșit.
Căci iată, fericirea lor:
A se deda plăcerilor,
Oricând, oriunde – fiecare –
Chiar ziua, în amiaza mare.
La fel ca niște întinați
Și-asemeni ca niște spurcați,
Pe chefuit, ei se pornesc,
Chiar și atunci când se găsesc
Cu voi, la mesele numite
„De dragoste”, de ei gătite.
De preacurvie, ne-ncetat,
Ochii, mereu, le-au scăpărat
Și astfel – de păcătuit –
Că-s nesătui, s-au dovedit.
Ei, tot mereu, în mreaja lor,
Momi-vor sufletul celor
Cari, nestatornici, au să fie.
În inimi, au doar lăcomie,
Pentru că ei – dragii mei frați –
Sunt numai niște blestemați!
După ce ei au părăsit,
Drumul cel drept, au rătăcit,
Urmând a lui Balaam cărare –
Cel cari pe Bosor, tată-l are –
Și cari, mai mult iubit-a, iată,
Doar a fărădelegii plată.
Dar n-a scăpat – se înțelege;
Pentru călcarea lui de lege,
Aspru, Balaam a fost mustrat,
Atuncea când a cuvântat
O măgăriță-n graiul lui.
Vorbind cu glasul omului,
Ea a adus, pe astă cale,
Sfârșitul nebuniei sale.
Oameni-aceștia, fântâni, sânt,
Adânc săpate în pământ,
În care, apa nu se-adună.
Ca norii sunt, duși de furtună,
Căci pentru ei, a fost păstrată
Doar negura întunecată.
Ei, cu trufie, glăsuiesc,
Lucruri deșarte, și momesc –
Cu ajutorul poftelor
Cărnii și-a desfrânărilor –
Pe-acei care s-au ridicat,
Care de-abia, doar, au scăpat
De cei cari, după glasul firii,
Trăiesc pe calea rătăcirii.
Ei, slobozenia, o promit,
Cu toate că, robi, s-au vădit,
Ai stricăciunii; fiecare
E rob acelui lucru, care
Ajuns-a de l-a stăpânit,
De el, fiind apoi, robit.
Și este foarte-adevărat,
Că toți cei care au scăpat
De-ntinăciunea lumii lor,
Atunci când, pe Mântuitor –
Pe Domnul nost’, Hristos Iisus,
L-au cunoscut – și-apoi s-au dus,
Iarăși, de unde au venit –
În lume – și s-au poticnit
Iar, în întinăciunea ei,
Fiind robiți oameni-acei,
Acuma, vor avea o stare,
Mai rea decât acea pe care,
Ei au avut-o – țineți minte! –
Fiind, în lume, mai ‘nainte.
Era mai bine, pentru ei –
Deci pentru oamenii acei –
Să fi rămas cum s-au născut,
Fără ca să fi cunoscut
Calea neprihănirii dar,
Decât să se întoarcă iar –
După ce cale-au cunoscut-o –
La starea care au avut-o,
Fiind, în ăst fel, lepădată
Porunca sfântă, ce-a fost dată.
Exact precum a cuvântat
Vechea zicală, s-a-ntâmplat,
Cu acești oameni: „Înapoi,
Se-ntoarse câinele apoi,
La ceea ce el a vărsat”,
Sau „În mocirlă a intrat,
Ca să se tăvălească, iată,
Scroafa care a fost spălată”.”